În cadrul Galei MUSICRIT desfășurată marți, 14 ianuarie 2025, la Ateneul Român, dirijorul Cristian Mandeal a fost recompensat cu Trofeul MUSICRIT pentru întreaga sa carieră artistică. Despre semnificația acestei disticții, renumitul dirijor a stat de vorbă cu Ioana Țintea.

Domnule Cristian Mandeal, ce însemnătate are pentru dumneavoastră Trofeul MUSICRIT acordat de Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România pentru o viață închinată muzicii?

Este greu de explicat în cuvinte. Desigur că mi-a făcut o enormă bucurie acest gest. Sunt niște gesturi, nu sunt niște lucruri esențiale. Oricum, activitatea este mai importantă decât aceste recunoașteri. Cred că bucuria de a ști că ai făcut ceva în viața aceasta, că nu ai trăit degeaba, așa cum se spune este mai mare decât orice. Desigur, gestul, pe deasupra, vine să încununeze această conștiință de a fi făcut lucru bun, corect și de a lăsa ceva în urmă, pentru că, mai ales la o vârstă ca a mea, te gândești și ce mai lași în spatele tău, nu doar o amintire, ci și niște realizări care pot fi prelungite după aceea, în timp.

Reflectând asupra carierei dumneavoastră, care sunt momentele cheie care v-au marcat parcursul artistic?

În primul rând, studiile pe care le-am avut , asistența mea la Herbert von Karajan și un scurt stagiu de studiu cu Sergiu Celibidache, acesta este un capitol. Apoi, capitolele mele de, să zic, creștere în carieră, pornind de la corepetitor la operă, după aceea filarmonica din Târgu-Mureș, filarmonica din Cluj, filarmonica din București unde am stat aproape 20 de ani ca manager și dirijor și, în sfârșit, continuând până astăzi, stagiul meu la orchestrele de tineret din România. Acesta ar fi capitolul care ar ține de țară. Apoi, un alt capitol ar fi bineînțeles, cel al activității mele din exterior, din păcate începută la o vârstă cam târzie, după 45 de ani, în fond, la timpul în care o mare carieră nu mai poate fi înfăptuită. O astfel de carieră se face la 25 de ani și nu la 45, dar, cu toate acestea, având o frumoasă prezență internațională, am trecut prin zeci de capitale, prin foarte multe țări, am dirijat probabil sute de orchestre de pe diverse meridiane. În același timp, în afara dirijaturilor ocazionale, în paralel cu activitatea mea de la filarmonica Enescu, diversele funcții sau contracte pe termen lung pe care le-am avut, ca director artistic la San Sebastián, capitala Țării Bascilor, la Israel Philharmonic Orchestra din Haifa, apoi în Italia la Bolzano Trento, Orchestra Haydn și, în sfârșit, ca și dirijor invitat principal la orchestra Hallé din Manchester, unde am avut un contract de cinci ani în felul acesta și altul de șapte ani cu aceeași funcție la Filarmonica din Copenhaga. Am avut o viață bogată, nu mă pot plânge. Am trecut prin multe evenimente, am avut multe experiențe, am cunoscut lumea, am încercat să aduc muzică românească cât am putut de mult și în măsura în care am găsit și interes pentru aceasta peste tot și am și reușit. Într-o oarecare măsură aș fi dorit să fi făcut mai mult.

Care este visul pe care poate nu l-ați realizat încă în carierea dumneavoastră?

Încă, acesta este un eufemism. Este greu de spus încă la mine, lucrurile sunt pe terminate acum, dar aș dori, nu să realizez lucruri noi, aș dori să continui cu ceea ce fac în momentul de față, atâta vreme cât Dumnezeu îmi va mai da încă putere și capacitate de lucru și dorință. Cred că dorința nu mă va mai părăsi niciodată. Mai este o problemă doar de noroc asupra longevității și a capacității de lucru, evident.

Prin prisma experienței dumneavoastră ca profesor de dirijat la Universitatea de Muzică din București, cum ați descrie noua generație de dirijori?

Este întâmplătoare. Este ca și la instrumentiști. Există generații care sunt bogate, să zicem, în violoniști, altele bogate în trompetiști, flautiști etc. și apoi și perioade de stagnare sau de goluri. Același lucru se întâmplă și cu generațiile de dirijori, puține de fapt, care mi-au trecut prin mână. Nu sunt mai mult de cinci ani de când predau la universitatea de muzică. În felul acesta am avut oameni mai talentați, mai puțin talentați, mai puțin dedicați sau foarte dedicați. Este o treabă întâmplătoare, dacă vreți, vă dau un exemplu, Ștefan Luca, a fost un enorm violonist, un talent care se naște o dată la 100 de ani, dar profesorul lui Luca a primit o foarte mare recunoaștere după apariția lui, așa încât, toată lumea s-a repezit la profesorul lui Luca, sperând că vor deveni alți Luca. Ei, lucrul acesta nu se poate. Lucrul acesta este întâmplător, mai mult sau mai puțin și există talente și mă rog, mediocrități ca peste tot. Un profesor nu este o garanție absolută pentru a genera noi apariții artistice dirijorale. Școala mea este aceeași, predau la fel pentru toată lumea, depinde doar de ceea ce se lipește sau nu se lipește de tinerii cu care intru în contact.

Ce mesaj aveți pentru tinerii dirijori care vă privesc drept un model de urmat?

Să muncească. Fără muncă nu se poate face nimic. Talentul este obligatoriu, dar munca este cel puțin la fel de importantă. Sergiu Celibidache avea o vorbă pe care continui să o repet în permanență și anume: rețeta succesului este combinația fericită între două verbe, a ști și a putea. Unii îl au pe știu, deci învățătura, dar nu pot, alții îl au pe pot, adică talentul, dar nu știu. Această combinație de aproximativ jumate-jumate este esențială pentru reușita unei cariere.