Radio România derulează constant sesiuni speciale de înregistrări în care sunt invitați deopotrivă tineri cu cariere promițătoare și muzicieni consacrați. În acest context, pianistul Daniel Ciobanu a realizat recent o serie de înregistrări speciale în Studiourile Radio România. Despre această experiență, dar și despre prezența pe scena Ateneului Român în concertele programate săptămâna aceasta, ne vorbește muzicianul într-un interviu acordat colegei noastre, Ioana Țintea.

Daniel Ciobanu, ce înseamnă pentru dumneavoastră revenirea în studiourile Radio România alături de o echipă cu care ați mai lucrat?

Mă bucur tare mult că pe ultima sută de metri am reușit închegăm această colaborare și să revenim în studiouri cu un proiect de suflet pentru mine, este o fantezie de-a mea de foarte mulți ani, să creez un ansamblu în România, cu muzicieni tineri din orchestrele din București, cu care să facem tot felul de experimente, de fapt. Lucrăm fără dirijor, suntem doar noi între noi, un program destul de flambat de mai multe stiluri, jazz, folclor românesc, muzică de film, aranjamente scrise original pentru noi. Țin să îi mulțumesc în primul rând doamnei Cristina Comandașu, deoarece a reușit să scoată acest iepuraș din joben într-un timp record și ne-a ajutat să dăm o primă înregistrare, un moment istoric pentru ce sper să devină un ansamblu recunoscut internațional.

Ce ne puteți spune despre lucrările pe care ați ales să le înregistrați?

Am început cu o lucrare a compozitorului Gerald Finzi - Eclogue pentru pian și coardă, o muzică de pseudofilm, cu care se intră într-o atmosferă mai suprarealistă, să ne dezlimpim de terenul gravitațional, apoi am revenit contrastant, foarte pământenește cu două piese din folclorul românesc cu Monica Băjenaru, solistă vocal, și urmată de o premieră care va fi lansată la radio, Romanța a lui Rahmaninov op. 6, care a fost aranjată de compozitorul Adrian Stroici special pentru noi, de la pian și vioară la făcut aranjamentul pentru ansamblu de corzi, apoi o samba a cvartetului Vision, doar cu pizzicato-uri, o piesă contemporană. Este un buchet foarte colorat, ne desprindem bipolar cumva în tot feluri de roluri, de fapt asta sper să fie ADN-ul, să putem să ne cameleonizăm în cât mai multe stiluri și să oferim o experiență cât mai diversă și care să atragă mult public nou și tânăr.

Dincolo de muzică, ce rămâne cu adevărat după o astfel de experiență de studiu?

Ca întotdeauna, rămâne esența de a face muzică împreună. Înainte am înregistrat un album solo, într-adevăr, am lucrat cu tehnicieni, unde și acolo este un fel de muzică de cameră, adică s-a produs un dialog, dar acum chiar s-a creat acea armonie între muzicieni și pentru mine asta mi se pare un mare bonus în viață, să putem să ne unim cumva sufletește și să creăm o amprentă personală împreună.

Aveți în plan ca aceste înregistrări să se concretizeze într-un viitor proiect discografic?

Să sperăm. Deja avem un concert confirmat chiar la Piatra Neamț, în decembrie, mai așteptăm câteva confirmări și să sperăm că o să stârnească curiozități și la case de discuri, să lăsăm câteva suveniruri în istoria muzicii.

Să vorbim despre concertul pe care îl veți interpreta la Ateneul Român săptămâna aceasta, concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră de Rahmaninov, una dintre cele mai cântate și aplaudate parturi din literatura pianistică. Cum vă raportați la acest opus atât de cunoscut și îndrăgit?

Este într-adevăr o provocare să apari pe scenă în 2025 cu concertul nr. 2 de Rahmaninov. Muzica este scrisă atât de organic, într-un fel simt că se așează foarte diferit de mâinile pianiștilor. Rar am auzit două interpretări la fel și foarte rar care să se și potrivească cu ce îmi place mie să aud din concertul de Rahmaninov. Deci, într-un fel, în ciuda popularității are un feromon aparte care atrage artistul să își creeze poate involuntar propia lui realitate cu piesa aceasta. Probabil că și de aceea reușește să supraviețuiască și să fie canalizată și răscântată în continuu, fără să ne plictisim.

Cum simțiți trecerea în această săptămână de la atmosfera intimă a studioului de înregistrări la intensitatea unui concert interpretat live în fața publicului de la Ateneul Român?

Total diferit, de la partea aceasta intimă cu pulsul inimii care dictează ritmul la o chestie absolut colosală, un Tutankhamon al corzilor, o piesă cu mult gravitas sonor. Mie îmi plac extremitățile, îmi plac schimbările dramatice a la Tarantino, și: "challenge accepted".