În urmă cu un deceniu, violoncelistul Andrei Ioniță cucerea juriul exigent al Concursului Internațional Ceaikovski printr-o interpretare memorabilă a Concertului nr. 1 op. 107 pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostakovici. În seara de 27 august, pe scena Sălii Palatului, în cadrul Festivalului Internațional "George Enescu", Ioniță revine la lucrarea care i-a marcat începutul carierei internaționale.

Alături de Orchestra Philharmonia din Londra, sub bagheta dirijorului Santtu-Matias Rouvali, propune publicului român o nouă lectură a acestei partituri-fanion a secolului XX, cu intensitatea, dramatismul și ironia inconfundabile ale lui Șostakovici. Programul, care are o amprentă sută la sută rusească, mai cuprinde Capriciul italian de Piotr Ilici Ceaikovski și versiunea din 1945 a Suitei Pasărea de foc a lui Igor Stravinski.

În cadrul discuției pe care am purtat-o cu muzicianul român, aflăm cum privește astăzi Andrei Ioniță Concertul nr. 1 de Șostakovici, aprofundând, ce părere are despre provocările tehnice, încărcătura emoțională ale acestei partituri, dar și despre actualitatea mesajului său într-un context internațional și personal aflat în continuă expansiune.

Andrei Ioniță, și această ediție a Festivalului "George Enescu" vă găsește într-o perioadă profesională extrem de activă. Am urmărit pagina dumneavoastră de concerte, este foarte plină. Cum ați descrie această toamnă din perspectiva proiectelor artistice?

Într-adevăr, este o perioadă destul de ocupată. Mă bucur să am parte de un mic moment de liniște înaintea apariției mele la Festivalul Internațional "George Enescu", ceea ce îmi și oferă timp de pregătire pentru un asemenea concert important, după care… nu știu dacă voi mai avea mai mult de 4-5 zile libere pe lună până la sfârșitul anului. Mă pregătesc pentru apariții la diverse festivaluri în toată Europa, după care voi pleca într-un turneu în Statele Unite, atât în ipostază solistică, cât și camerală, în luna octombrie. Cine este interesat poate urmări calendarul meu de pe website.

Ce înseamnă reîntâlnirea cu Festivalul Internațional "George Enescu" în orașul natal, în fața unui public care vă cunoaște foarte bine și vă iubește?

Este o mare bucurie, o plăcere și o onoare să particip din nou la Festivalul "George Enescu". Este un festival cu care eu am copilărit. Întotdeauna, în luna septembrie, în București există această emulație și această încărcătură energetică ce plutește în aer. Orașul, efectiv, respiră muzică și este minunat să particip din nou, în Sala Palatului, și să mă reîntâlnesc cu publicul atât meloman, cât și, sperăm, publicul larg.

Colaborați de această dată cu Orchestra Philharmonia din Londra, recunoscută pentru rafinamentul și omogenitatea sa sonoră. Ce vă entuziasmează cel mai mult la întâlnirea pe scenă cu Philharmonia și ce simțiți că poate genera această combinație de energii?

Orchestra Philharmonia Londra este una dintre orchestrele cu care chiar ar fi trebuit în cadrul pandemiei să colaborez. Aș fi avut chiar un concert programat în anul 2020. Deci, mă bucur să reluăm oportunitatea acestei colaborări și să oferim publicului român o interpretare cât mai elevată.

Santtu-Matias Rouvali este o personalitate dirijorală foarte apreciată, un șef de orchestră energic și precis. Cum vă așteptați să decurgă dialogul artistic dintre dumneavoastră și dirijor în pregătirea concertului de Șostakovici?

De abia aștept să-l cunosc pe dirijor și, ce să zic, am auzit numai lucruri bune despre el. Rămâne să ne întâlnim pe scenă. Acest concert numărul 1 de Șostakovici este, de departe, una dintre lucrările mele preferate și una dintre lucrările mele de suflet. Este un concert încărcat de dramatism în același timp, scris într-o manieră incredibil de inteligentă. Șostakovici a folosit pe parcursul creației sale un genial motiv acronimic bazat pe inițialele numelui său D-S-C-H, iar acest motiv se poate observa pe parcursul întregului concert, ca o amprentă, ca o semnătură a compozitorului. Acest concert a fost dedicat uneia dintre cele mai mari figuri ale violoncelisticii mondiale și anume Mstislav Rostropovici, el chiar având o relație apropiată cu Dmitri Șostakovici.

Opusul este dedicat, totodată, violoncelului și dedicat violonceliștilor. Pe parcursul întregii istorii a celei de-a doua jumătăți a secolului XX, este una dintre lucrările de referință din repertoriul violoncelistic. Este, de asemenea, concertul care, să zicem, mi-a purtat noroc în cadrul Concursului Internațional Ceaikovski. A fost, în anul 2015, o mare onoare și o bucurie să pot cânta muzica lui Șostakovici chiar în orașul său natal, în Sankt Petersburg. Și, de atunci, acest concert m-a tot însoțit pe parcursul carierii mele și este de fiecare dată o mare bucurie și o mare plăcere să îl reabordez.

Se împlinesc, de fapt, 10 ani, nu, de la Concursul Ceaikovski?!

Da, chiar s-au împlinit în luna iulie.

De altfel, relația dumneavoastră cu concertul lui Șostakovici este binecunoscută. Cum spuneați, v-a însoțit în decursul anilor și sunt sigură că între timp s-a mai schimbat abordarea interioară față de această lucrare, față de acum 10 ani, să spunem. Ce anume din acest concert vă provoacă cel mai mult tehnic și emoțional acum, în 2025?

Provocările tehnice bănuiesc că rămân aceleași, este un concert de mare anduranță, un concert solicitant; ne gândim numai la cadența extrem de dificilă, probabil una dintre cele mai dificile cadențe scrise pentru violoncel, urmate de finalul absolut uluitor, extrem de rapid, solicitant, nu doar pentru solist, cât și din punct de vedere al partiturii orchestrale. În acest concert există întotdeauna o componentă puternică, ritmică, aș spune chiar marțială, care reprezintă motorul metric al întregii lucrări și din această perspectivă, se creează practic un întreg arc narativ și apare o imagistică profund legată de realitatea epocii în care compozitorul a trăit. Și, ce să zic, sub auspiciile timpurilor în care trăim, consider că muzica lui Sostakovici este și va rămâne întotdeauna de actualitate.

Concertul are un limbaj de o intensitate și o sinceritate absolut tulburătoare. E ca o scufundare în subconștientul atât de complex al lui Dmitri Șostakovici. Există vreo presiune specială când cântați Șostakovici la București știind că aici în sală pot fi oameni care au trăit ei înșiși sub un regim totalitar, chiar dacă acum peste 35 de ani?

Eu m-am născut în libertate, la începutul anilor '90. Cu toate acestea, am copilărit ascultând povestirile bunicilor și aș putea spune că România și întregul spațiu est-european încă suferă de povara trecutului și, cumva, plutește în aer încă acest gri care a definit epoca respectivă. Consider că mă identific și cu această imagistică, cu acest univers interior și sper să îl tălmăcesc într-o modalitate cât mai convingătoare.

De altfel, există această percepție comună asupra lui Șostakovici, muzicianul mereu în pericol să fie strivit inclusiv fizic de regimul sovietic, artistul care a fost nevoit să se adapteze, să camufleze anumite mesaje, să le încifreze. Cât de mult vă influențează cunoașterea aspectelor biografice ale lui Șostakovici în modul în care vă ancorați în partitura sa?

Tocmai pentru că muzica sovietică este atât de mult ancorată în realitate, ea capătă de multe ori chiar un caracter de muzică programatică. Este clar că muzica lui Șostakovici, așa cum am amintit, prin inserarea citatelor acronimice, capătă un caracter puternic autobiografic. Este într-adevăr important pentru un interpret să cunoască această poveste care stă în spatele vieții compozitorilor respectivi. În același timp, consider că muzica lui Șostakovici are această capacitate viscerală de a ajunge la urechile și la sufletul ascultătorului și al interpretului implicit, chiar fără să se cunoască această istorie. Atunci când eram adolescent și am ascultat pentru prima dată lucrările lui Șostakovici, fie că este vorba de lucrările pentru violoncel sau de Cvartetul nr. 8 de coarde, modalitatea lui directă de a-și exprima mesajul a fost ceea ce m-a impresionat de la început, iar motivica lui a rămas cumva întipărită în memoria muzicală, chiar fără să fi cunoscut, să zicem, întregul context social-istoric-politic.

Da, este important pentru un interpret să cunoască acest context. În același timp, muzica lui Șostakovici este atât de puternică încât reușește să pătrundă direct la inimile ascultătorilor.

Ascultând acest concert, uneori pare că Șostakovici râde isteric, alteori plânge amar. E vorba oare despre alienare sau despre singura formă de luciditate posibilă atunci?

În cadrul muzicii lui Șostakovici, probabil muzica era și o formă de terapie, pentru că era, probabil, singura modalitate în care se putea exprima aproape sincer. Evident, ne întâlnim cu tânguire și cu un tragism enorm în cadrul părții a doua, după care celelalte părți, partea 1 și partea a 4-a, în principal, sunt părți extrem de puternic ritmate cu această componentă militară. De asemenea, muzica este atât serioasă, cât și extrem de ironică. Sostakovici este cunoscut pentru umorul său negru. În cazul părții a 4-a, el a inserat chiar un citat pe care mulți oameni, chiar la prima vedere, și artiști, inclusiv Rostropovici însuși, la prima vedere, nici măcar nu l-a recunoscut. Era vorba de inserarea cântecului preferat al dictatorului Stalin, un cântec popular georgian, Suliko. Deci, chiar și atunci când muzica lui părea că se conformează, să zicem, cerințelor regimului, el a găsit întotdeauna modalități de a insera momente ironice și, ca să folosesc o expresie engleză, aceste easter eggs pentru cunoscători sau pentru persoanele apropiate pentru a le recunoaște.

Există un moment în concert în care tăcerea din sală vi se pare vitală și v-ați dori să nu fie întreruptă de un banal acces de tuse?

De un banal acces de tuse sau de un ro-alert, așa cum s-a întâmplat acum doi ani. Cadența concertului denotă o tensiune interioară extraordinară, și liniștea din prima jumătate a cadenței cu acele secvențe de acorduri în pițicato, sunt probabil momentul meu preferat din cadrul concertului. în care acea liniște extremă din sală se instalează.

Mergem acum către George Enescu. Cum simțiți că este receptată muzica sa pe plan internațional în acest moment, comparativ cu acum un deceniu de pildă? Există vreo dinamică? O simțiți ca fiind pozitivă?

Am observat că muzica lui Enescu începe să devină din ce în ce mai des programată și în spațiul cultural occidental. Sinfoniile lui capătă din ce în ce mai multă popularitate și chiar și muzica lui de cameră. De exemplu Octetul de coarde de Enescu, una dintre marile capodopere ale repertoriului cameral, este din ce în ce mai des auzit. De multe ori, chiar începe să înlocuiască mai cunoscutul octet de Mendelssohn în programarea multor festivaluri și a multor concerte. Și consider că, da, timpul lui Enescu a sosit, și încerc la rândul meu să promovez muzica lui în afara granițelor României.

Chiar așa, în calitate de artist român, foarte activ pe scenele internaționale, ce credeți că ar ajuta cel mai mult ca Enescu să fie cântat mai des în sălile mari ale lumii?

Cred că este vorba de un efort colectiv. Dacă aș putea să critic puțin poporul român, ar fi la faptul că nu stăm cel mai bine la capitolul de marketing internațional. Cred că ține de fiecare dintre noi să promovăm constant muzica lui Enescu și valorile culturale românești, valorile tradiționale și să ne prezentăm astfel în fața întregii lumi, ca un popor plin de idei, plin de inventivitate și cu un etos absolut original.

Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai mari provocări pentru un artist al scenei clasice în prezent, în contextul atât de dinamic internațional?

Provocările cred că sunt aceleași ca întotdeauna. Este important ca un artist să vină întotdeauna extrem de bine pregătit pe scenă, indiferent de ceea ce se petrece acasă, indiferent dacă artistul este obosit, dacă a avut un drum foarte lung și o călătorie obositoare. Este important pentru artiști, în contextul în care, da, poate că avem senzația că arta, cultura nu sunt apreciate de publicul larg, este important ca noi să ne păstrăm speranța, și plăcerea pentru muzică și pentru domeniul în care activăm. Eu nu-mi pot imagina o viață fără muzică, indiferent de succesul de care m-aș fi bucurat, cu sau fără acele succese competiționale, și consider că o viață fără muzică este o viață absolut goală.

O viață fără educație muzicală, de asemenea, este o viață cumva incompletă și sper ca și în continuare, învățământul muzical românesc să producă și să inspire noi talente ce ne vor reprezenta atât pe scenele din țară, cât și pe întreg mapamondul. Pot vorbi chiar din experiența personală. Am avut parte de un învățământ muzical de cea mai înaltă calitate în România. Am putut profita de el, având în vedere această componență a ajutorului oferit de către stat și de către sistem, lucru cu care nu ne întâlnim în multe alte țări din spațiul occidental, unde învățământul muzical, de fapt, este aproape un lux și capătă această componență privată. De aceea, eu sunt recunoscător faptului că am avut un acces atât de liber și atât de direct la învățământ muzical și iată că acest sistem a produs și continuă să producă multe, multe personalități cu care poporul se mândrește.

În ce fel simțiți că publicul de astăzi ar avea sau nu alte așteptări sau o altă energie decât publicul de acum 10-15 ani? Simțiți vreo schimbare sau e la fel?

Aș putea spune că imediat după pandemie publicului i-a fost un pic teamă să revină în sala de concert, dar observ că odată ce timpul a trecut și cumva s-a mai dus această traumă colectivă, publicul a revenit în sala de concert, cu toate că nu în aceeași capacitate.

De ce credeți că s-a întâmplat asta? Doar din teamă?

Inițial a fost din teamă, după care, evident, faptul că atunci când toată lumea a fost nevoită să stea acasă a avut acces mai degrabă la tot felul de înregistrări și până chiar și concerte în regim livestream l-a care se puteau uita din fața televizorului, calculatorului. Astfel că, probabil, această dorință de a fi prezent într-o sală de concert, într-o sală de spectacol, nu vorbim aici doar de muzică, a început să se disipe. Consider, în același timp, că acel sunet produs natural și ascultat în toate valențele lui naturale într-o sală de concert este complet incomparabil cu orice fel de înregistrare.

Spuneți că și comoditatea ar avea un cuvânt greu de spus în această situație...

Da, cred că acest lucru se poate observa chiar și la generațiile mai tinere, care sunt, într-adevăr, obișnuite să comunice prin intermediul aparaturii și a tehnologiei și eu, la rândul meu, sunt vinovat de acest lucru. Rămâne la atitudinea a artiștilor și a conducerii acestor instituții să aducă din nou publicul în sala de concert și să convingă practic lumea că un act muzical nu reprezintă doar, să zicem, o ocazie de a te destinde sau de a petrece timp liber, ci este o necesitate și reprezintă efectiv hrană pentru suflet. Și poate umple o bucățică din acel gol sufletesc de care societatea noastră suferă.

Și în final, dacă ar fi să adresați publicului românesc un gând înainte de a începe concertul, care ar fi acela?

Vă aștept cu drag, mă bucur să cânt una dintre lucrările cele mai apropiate de sufletul meu și ne vedem în curând la Sala Palatului!