Alexandra Dariescu revine pe scena Festivalului Internațional George Enescu în seara de joi, 28 august, în compania Orchestrei Philharmonia din Londra. De la ora 20:00, apreciata pianistă română va concerta la Sala Palatului alături de ansamblul britanic, sub bagheta dirijorului Santtu-Matias Rouvali. Recunoscută pe marile scene internaționale pentru rafinamentul și energia interpretărilor sale, Alexandra Dariescu propune, de această dată, o întâlnire cu o lucrare rar cântată, Fantezia pentru pian și orchestră de George Enescu. Am stat de vorbă cu Alexandra Dariescu despre forța și finețea acestei partituri de tinerețe, despre relația afectivă cu muzica lui Enescu și despre bucuria de a se reîntâlni cu Philharmonia, una dintre orchestrele britanice de referință.

Alexandra Dariescu, ne bucurăm să vă ascultăm în această toamnă în cadrul Festivalului Internațional "George Enescu", despre care spuneați cu o altă ocazie că ar fi comparabil cu BBC Proms. Cum simțiți că s-a dezvoltat în ultimii ani festivalul Enescu?

Festivalul Enescu, în toată lumea și cu toți colegii cu care vorbesc este considerat unul dintre cele mai mari festivaluri din lume. Este vorba de o prezență internațională a orchestrelor prestigioase din întreaga lume a muzicienilor care vin cu foarte mare drag în România pe scenele festivalului. Festivalul s-a dezvoltat într-un mod extraordinar de frumos sunt și concerte imersive, sunt concerte pentru familii, sunt concerte în toată țara, nu numai în capitală, ceea ce face ca festivalul să aibă o prezență foarte frumoasă și este iubit de întreaga lume. Este o emblemă a țării noastre și ne mândrim enorm cu acest festival.

Cum vi se pare publicul festivalului Enescu în raport cu publicul marilor festivaluri internaționale? În ce fel îl simțiți diferit?

Din ceea ce simt eu este că în preajma festivalului este o sărbătoare în întreaga țară. Toată lumea vorbește despre festival, comunicarea este extraordinară pentru că fiecare concert vine cu o altă poveste, fiecare muzician își aduce povestea lui și cred că publicul este absolut absorbit de tot ce oferă festivalul. Sunt concerte și dimineață și după amiază și seara și la miezul nopții. Este efectiv o atmosferă de sărbătoare, iar publicul de fiecare dată când revin la fiecare ediție de 10 ani încoace este foarte generos, este foarte entuziasmat, este un public care cunoaște fiecare creație muzicală și ca muzician pe scenă îl simt tot timpul alături de noi. Fiecare notă este trăită și pe scenă, dar și în public.

Fantezia de George Enescu este o lucrare de tinerețe, dar care pare să conțină deja o viziune matură. Ce v-a surprins cel mai mult în lucrul cu această partitură, dincolo de vocea brahmsiană pe care ați menționat-o deja într-o ocazie anterioară?

Fantezia de George Enescu, vă spun sincer, pentru mine este o mare onoare să o cânt. Este o piesă pe care am învățat-o special pentru festival, va fi o mare premieră și pentru mine. Fantezia nu este cântată foarte des, nici în România, nici în străinătate, dar este o lucrare de care efectiv m-am lipit cu foarte mare ușurință. Este o lucrare de foarte mare virtuozitate, așa într-un mod list. Cum ați spus, culorile, orchestrația și arhitectura piesei este foarte brahmsiană, dar este o lucrare de tinerețe care efectiv ne arată numai așa, în momente de sclipire, ce geniu a fost George Enescu încă de la început. Am cântat și concertul de George Enescu, cu care am făcut mai multe premiere și în America, scris cam în aceeași perioadă, în vârstă de 16 ani, dar fantezia este mult mai complexă în ceea ce privește arhitectura, avem un început, avem o dezvoltare, avem un sfârșit. Este o lucrare de sine stătătoare, nu este o parte dintr-un concert, cum este concertul, dar efectiv are așa niște culori expansive, adică orchestrația e foarte mare, momentele de virtuozitate sunt incredibile. Fantezia nu are o cadență, care este de obicei, dar este o lucrare care pur și simplu te lasă să-ți imaginezi tot ce vrei. Este o lucrare care cuprinde lumea, efectiv.

Da, și mi se pare că există o dualitate interesantă în această fantezie, pentru că, pe de o parte, avem exuberanța juvenilă, pe de alta, o densitate timbrală remarcabilă, și aș vrea să vă întreb, cum gestionați necesitatea acestui echilibru interpretativ între lirism și virtuozitate, între libertate și rigoare?

Da, sunt două teme care, efectiv, se confruntă una cu alta, e așa un fel de luptă între cele două subiecte, dar, în același timp, se împletesc foarte frumos împreună. Orchestra dă un răspuns, iar apoi pianul întrerupe ceea ce cânta orchestra. Va fi foarte interesant, pentru că avem numai două repetiții, iar una este pe scena Sălii Palatului, care este pur și simplu repetiția generală, deci nu avem foarte mult timp de a repeta, dar va fi foarte interesant să vedem cum va fi sonorizarea în ceea ce privește orchestrația, cum am spus, este foarte mare, și să vedem cum ne adaptăm la scriitura lui Enescu în momentul când ne întâlnim cu orchestra Philharmonia. Eu deja văd această fantezie ca un bbalet. Nu știu de ce, dar din momentul când am prins partitura în mână, efectiv, mă uitam pe note și am văzut un balet, un dansator. Este vorba de o finețe extraordinară, de o forță imensă pe care o are și pianul și orchestra și împreună rezultă într-un final major. Această fantezie se termină în Re major și parcă este așa o explozie mare de bucurie, de sunet, de culoare.

Simțiți ceva din Enescu, din lucrările târzii, în această fantezie?

Da și nu. Acest lucru poate fi discutat, dar foarte interesant. Ascultam albumul recent al lui Cristi Măcelaru și cu Orchestra Națională a Franței. Sonorizarea care există în muzica lui Enescu, acea adâncime a sunetului și corzile în momentul când vin și, parcă, înconjoară toată lumea, este foarte interesant și în rapsodii și în simfonii. Acea adâncime a sunetului este prezentă încă din această fantezie pentru pian și orchestră, așa că sunt foarte multe lucruri care ne aduc în același univers. Bineînțeles, nu putem compara Simfonia a III-a cu această fantezie. Este un limbaj total diferit, dar cred că profunzimea sunetului este acolo, încă de la aceste piese foarte tinere.

Cântați din nou cu orchestra Philharmonia, pe care ați menționat-o puțin mai devreme. Cum ați colaborat până acum cu muzicenii britanici?

Poate știți, eu am concertat cu toate orchestrele mari din Marea Britanie. Cu orchestra Philharmonia mă bucur enorm să cântăm din nou. Am înregistrat ultimul album împreună care a fost cu concertele de Grieg și Clara Schumann. A fost o colaborare extraordinară, iar acești muzicieni sunt atât de versați într-un sens foarte bun al cuvântului, de a se adapta fiecărui compozitor. Pe mine ceea ce mă impresionează enorm la orchestra Philharmonia este sunetul pe care îl au, în special în zona cordarilor. Are așa o profunzime, o adâncime, dar în același timp și o transparență în sunet care este fenomenală. Cu Santtu-Matias Rouvali, directorul lor muzical, nu am colaborat până acum, ne știm, suntem prieteni și de-abia așteptăm să cântăm împreună această rapsodie. Chiar m-am văzut cu Santtu la ultimului concert de la Southbank Centre din Londra și mi-a spus că am găsit o piesă foarte bună și de-abia așteaptă să o cântăm. Era foarte entuziasmat și m-am bucurat enorm.

Spuneați de orchestra Philharmonia căreia îi apreciez de asemenea sunetul la parte, foarte rafinat, dar și puternic în registrul emoțional. Cum credeți că acest tip de sunet servește sau provoacă muzica lui Enescu?

Cred că face aceste două lucruri în același timp. Dacă nu mă înșel, au venit la o ediție anterioară cu Simfonia III-a de Enescu. Eram în public și i-am ascultat. Muzica lui Enescu este o muzică care e foarte ușor de respirat, de cântat, dar în același timp e foarte dificilă, mai ales în perioadă de maturitate și cred că orchestra, prin toți compozitorii pe care îi cântă, prin toți dirijorii cu care colaborează și artiștii, mai ales orchestrele din Marea Britanie sunt foarte cunoscute pentru abilitatea lor de a citi la primă vedere, cum s-ar spune, cam 90%, pentru că au un repertoriu nou absolut, la fiecare două zile au un alt concert cu un alt repertoriu. Deci această versatilitate, cred că vine și din experiență, din diferite propuneri ale dirijorilor și plus, anul acesta, Orchestra Philharmonia sărbătorește 80 de ani de la înființare, deci au o experiență enormă în spate.

Programul din acest an vă așază alături de o lucrare emblematică a lui Dmitri Șostakovici, Simfonia a VII-a Leningrad. Ce credeți că poate spune în acest context Fantezia de Enescu? E un contrapunct? O punte? Un răgaz poetic?

Ceea ce este foarte frumos în Festivalul "George Enescu" este că toate orchestrele care sunt invitate sunt rugate să cânte o piesă de Enescu, iar acest lucru este fenomenal, pentru că, în momentul când orchestrele și dirijorii descoperă o nouă lucrare a lui Enescu, o aduc înapoi acasă sau o cântă în turneu în alte părți. Faptul că întreaga prima parte este dedicată acestei fantezii de Enescu, deci nu avem uvertură, nu avem nimic după Fantezia de Enescu, cred că arată și subliniază importanța acestei piese, ne dă timp să o înțelegem, să reflectăm asupra faptului că Enescu avea numai 16 ani când a scris această piesă, nu este pusă, nu neapărat în comparație, dar în paralel cu o altă piesă. Cred că și publicului și muzicienilor de pe scenă le va da timpul necesar pentru a asculta așa o piesă și a se bucura de fiecare notă și de fiecare expresie pe care o redă în toată povestea acestei fantezii.

Pentru dumneavoastră, există o legătură afectivă între limbajul muzical românesc și propriul limbaj interior? De exemplu, când cântați Enescu, e ca și cum v-ați întoarce acasă?

Da, cu toată inima, da. Când cânt și Enescu, și Lipati, și Constantin Silvestri, Tudor Ciortea, sunt compozitori care fac parte din sufletul, din inima, din dorul nostru. Știți, cuvântul dor e foarte greu de tradus, în oricare altă limbă, dar nu știu dacă pot explica în cuvinte sentimentul care există în interior, dar este într-un fel ceva cu care am copilărit, cu care am crescut, care este pur și simplu infiltrat în inimă și în tot suflețelul meu. Nu știu dacă există exact la fel cu alte lucrări. După cum știți, când un repertoriu foarte, foarte vast și cu anumite lucrări am o conexie instantanee, dar cu muzica lui Enescu, mai ales, e pur și simplu muzica de acasă cu care am trăit și pentru care există foarte multe recunoștință. Cred că ăsta este cuvântul pe care l-am. Și sunt una dintre muzicienele foarte privilegiate că suntem din aceeași țară, din același limbaj muzical.

În viața dumneavoastră de artist cu o agendă internațională atât de încărcată, ce înseamnă rădăcina românească? Ce rămâne constant, indiferent de scenă sau de țara unde vă aflați?

Pentru mine este credința și familia care au fost cu mine absolut de la început și vor fi pe tot parcursul vieții. De fiecare dată când vin acasă, e vorba de a merge la mănăstiri, la biserici. Este așa o credință care oferă atât de multă pozitivitate și forță de muncă, de pozitivism și care m-a ajutat absolut tot timpul. Astea sunt rădăcinile mele. Când eram micuță, mergeam cu bunica la toate mănăstirile din nordul Moldovei și așa am fost eu introdusă în lumea muzicii. Nu a fost direct la instrument. Am trăit pur și simplu în corul bisericii și acolo aveam toate cântările pe patru voci, toată familia cânta în corul bisericii și acele cântări pe mine m-au inspirat și mi-au dat toată bucuria aceea a cântului, a muzicii. Asta mi-a fost introducerea în lumea aceasta fascinantă. Probabil că emoția a fost cea care m-a dus spre drumul pianului și a face o viață din muzică.

Dacă ați putea reda într-un singur acord ceea ce înseamnă festivalul Enescu pentru dumneavoastră, ce acord ar fi?

De bucurie, de recunoștință și de a fi împreună.

Deci major.

A, da, un Re major, absolut.

Coincide cu Fantezia, de altfel.

Exact.

Cum s-a schimbat, în opinia dumneavoastră, imaginea solistului clasic în ultimul deceniu? Ce așteaptă publicul de la un interpret astăzi, în 2025, în plus, față de ceea ce aștepta acum câțiva ani? Mai există acest accent pus pe spectaculozitate sau au apărut alte ingrediente?

Bineînțeles, lumea social media, efectiv, a răsturnat foarte mult lumea muzicii, contactul cu publicul a devenit mult mai ușor, deci ne uităm din prisma părții pozitive a faptului că, într-un fel, s-a rupt acea barieră care ar fi între artiștii mai tineri, nu neapărat generația mai tânără la suflet, dar, într-un fel, virtuozitatea a devenit total altceva. Nu știu, pentru mine, cel mai important, esența este ceea ce transmitem pe scenă, cum ne prezentăm în ceea ce privește cântatul. Toată imaginea, agențiile de PR și absolut tot au adus o nouă viziune asupra lumii clasice, dar, în același timp, cel mai important care trebuie să fie este esența cântatului, ce a vrut compozitorul să scrie în acea partitură, profunzimea, nu a învăța o piesă în două săptămâni și asta este dovada virtuozității, nu, cu fiecare piesă, cum spunea și Dinul Lipatti, el învăța o lucrare cu un an înainte de a o cânta, pentru că fiecare lucrare are nevoie de a sta în creier, în mâini, dar mai ales în suflet, de a se dezvolta, de a se maturiza. Noi toți spunem că în momentul când când cântăm o piesă pentru prima dată o botezăm și este foarte adevărat, nu poți compara o piesă pe care ai cântat-o o dată cu o piesă cu care ai trăit 20 de ani și ai cântat-o în toată lumea. Dar, din punctul meu de vedere și mai ales așa și din punctul de vedere al profesorului, că predau la Guildhall în Londra, într-un fel, generația tânără poate se uită mai mult la aspectele de faimă, aspectele care nu sunt neapărat ceea ce a face cu muzica adevărată, trebuie o profunzime. Era chiar un interviu foarte frumos cu Nicola Benedetti în Telegraph acum două zile care spunea că a asculta muzica clasică pentru 15 minute în fiecare zi, pentru un copil este la fel de important de a citi o carte 15 minute pe zi. Nu știu dacă se poate ajunge la așa o performanță, dar în momentul când trăim cu muzica clasică mai ales și o avem în suflet, parcă altfel o înțelegem când suntem mai mari.

Și George Enescu a fost un profesor extrem de apreciat și căutat cum bine se știe, sunteți la rândul dumneavoastră o apreciată profesoară. Cum simțiți că această direcție pedagogică, constantă și în care vă implicați foarte profund, cum simțiți că vă influențează latura interpretativă?

De când predau într-un mod oficial, de câțiva ani, am descoperit o altă latură a mea, pentru că unele lucruri vin foarte instinctiv în momentul când studiez, dar când predau, efectiv trebuie să explic fiecare pas și unii studenți sunt mai deschiși și din punct de vedere de limbaj, pentru că sunt foarte mulți studenți de pe toate continentele, trebuie explicat mai cu grijă, mai cu fiecare amănunt și asta mă face și pe mine să înțeleg procesul, unde la unii vine o frază foarte ușor și nu trebuie explicat foarte mult, iar pe alții trebuie să-i ghidezi notă cu notă. Ghidatul acesta este și din punct de vedere interpretativ 90%, dar restul, mai ales studenții la doctorat și la studii post-universitare, la master, vor ghidarea și mentoratul ăla, ce facem după ce terminăm conservatorul. Este o lume, o industrie foarte aprigă, aș putea să spun. Este foarte greu să-ți croiești un drum, dar în același timp, în ziua de astăzi, în secolul în care trăim, sunt mult mai multe oportunități prin care tinerii își pot face o carieră. Sir Clive Gillinson, care este directorul de la Carnegie Hall, am avut o discuție foarte frumoasă cu dumnealui la Verbier și a spus: nu există timp mai bun decât acum să fii un artist, pentru că avem foarte multe posibilități de a ne afirma, sunt extrem de multe mijloace prin care putem să ne facem muzica cunoscută, iar internetul, într-un fel, are o parte pozitivă pe care, dacă o folosim într-un mod constructiv, putem atinge publicul nostru cu mesajul pe care îl avem în suflet.

Trăim într-o epocă în care artistul nu mai este doar o voce muzicală, ci și o prezență socială, mai ales o prezență în social media. Cum vedeți acest echilibru între profunzime și vizibilitate, între intimitate și expunere?

Fiecare artist are vocea lui, nimeni nu va putea fi plăcut de toată lumea. Unii artiști sunt mult mai deschiși la a împărtăși cu publicul lor absolut fiecare aspect din viața lor, alții țin să fie foarte privați. Cred că depinde de vocea fiecărui artist. Nu există un drum corect sau cel mai bun pentru majoritatea. Fiecare își croiește drumul și alege ce vrea să împărtășească cu publicul. Pentru mine, din punctul meu de vedere, cel mai important este esența muzicii, a fi pregătită pentru fiecare concert și este o presiune enormă pentru că se spune că ești la fel de bun ca ultimul tău concert, care vă spun că, bineînțeles, fiecare artist simte acest lucru foarte, foarte mult. Este o călătorie care este fizică, dar mai ales mentală. La fiecare concert trebuie să dai, ori că ești obosit, ori că ești bolnav, nu contează. Pe scenă trebuie să dai absolut tot ce este mai bun și, bineînțeles, sunt foarte multe întâmplări, piedici, cum ar veni, avionul a întârziat sau nu a fost repetiție pe pian. Pianiștii mai ales au o călătorie mult mai dură decât ceilalți artiști care au instrumentul cu ei tot timpul, dar în același timp, este pur și simplu o călătorie din asta care te face să fii tot timpul curios, să vrei să te dezvolți. Pentru mine, bucuria muzicii este faptul că avem atât de mult repertoriu și tot timpul putem învăța ceva mai mult, să devenim mai buni în ceea ce cântăm, iar mesajul pe care eu îl am tot timpul în suflet este recunoștința de a face ceea ce iubesc în meseria mea, de a călători peste tot și de a cunoaște atât de mulți oameni, pentru că, pentru mine, a întâmpina diferite culturi, naționalități, religii, chiar și păreri politice, ne face pe toți să fim mult mai înțelegători, mult mai prinși în ceea ce se întâmplă în lumea de astăzi. Este un privilegiu de a fi artist. Este un dar de a cânta la un instrument când alți oameni care nu au ales să fie născuți într-o țară care este în război sau la tot ce se întâmplă rău în lumea aceasta, muzica are darul ăsta de a aduce bucurie, de a aduce puțină pozitivitate și de a alina sufletele, iar dacă facem treaba asta în concertele pe care le susținem, datoria noastră este îndeplinită.

Agenda dumneavoastră viitoare, știm că este extrem de încărcată. Ce proiecte artistice pregătiți după Festivalul Enescu, ce direcții noi simțiți că se conturează mai departe?

Da, este într-adevăr un sezon foarte aglomerat cu 15 programe diferite.

M-am uitat pe pagina dumneavoastră și am văzut că este full.

În primele concerte ale noii stagiuni, cânt un alt concert pentru pian și orchestră la fiecare concert. Deci înainte de Festivalul Enescu sunt la Festivalul Helsingborg din Suedia, unde interpretez două concerte, Ravel în Sol major și Germaine Tailleferre, care a fost studenta lui Ravel. Deschidem acest festival, iar imediat după festivalul George Enescu am o săptămână plină unde deschid stagiunile la trei orchestre foarte mari, la orchestra din Bruxelles, cu Nadia Boulanger, orchestra Estoniei din Tallinn, cu Dora Pejacevic și Royal Philharmonic Orchestra în Londra cu Clara Schumann. Șase concerte de pian și orchestră în cinci concerte. Mă bucur foarte mult că am și debutul cu Pacific Orchestra în Los Angeles, o orchestră la care n-a mai fost. Avem un turneu foarte frumos în Marea Britanie cu orchestra sinfonică din Varșovia și, bineînțeles, că va fi foarte mare accent pentru că concursul de pian Chopin se întâmplă anul acesta și, bineînțeles, pentru fiecare pianist visul este de a cânta un concert de Chopin cu orchestra Varșoviei și iată că se întâmplă acest lucru.

Felicitări, ne bucurăm mult!

Mulțumesc tare mult!

Intenționam să fie ultima întrebare, dar auzindu-vă vorbind despre acest program atât de intens, atât de diferit din punct de vedere stilistic, care implică contacte cu ansamblurile orchestrale de asemenea foarte diferite, contexte foarte diferite, mi-a venit în minte o altă întrebare, o altă ultimă întrebare. Cum reușiți să gestionați acest program atât de dificil, de divers, de plin? Cum reușiți să vă încărcați bateriile între un concert și celălalt, să vă mutați focusul de pe Ravel, de exemplu, pe Enescu, de pe Enescu, pe Chopin? Aveți un secret, vreo rutină care vă ajută?

Cheia este în pregătire. În vara aceasta am decis și am spus întregii mele echipe că nu voi avea concerte cam șase, șapte săptămâni și a fost, nu vă mint, un program incredibil de intens cu câte 8-10 ore de studiu și când mă refer la studiu, bineînțeles că a fost studiu la pian, dar și citind la bibliotecă, luând legătura cu foarte mulți editori. În toate lucrările astea, mai ales cele care nu sunt foarte cunoscute și vă spun și în partitura de George Enescu, sunt foarte multe greșeli și a durat o grămadă ca să stau să corectez notele în partitura mea și a orchestrei dar, cum am spus, cheia este pregătirea. Dacă sunt pregătit înainte, este absolut totul ok și sunt o fire foarte responsabilă, care îmi place să fiu structurată și să am totul pregătit cu săptămâni înainte de concert. Între concerte fac multă yoga, pilates, merg în plimbare cu bicicleta, e vorba de a, pur și simplu, avea puțin aer în minte, pentru că tot călătorind, toată activitatea concertistică are nevoie de foarte multă energie, iar energia aceea nu este luată din a sta în fața unui ecran, pe o tabletă, dar pentru a fi în aer liber, în natură, de a avea puțină liniște și de a mă reîncărca pentru următorul concert. Fiecare apariție, asta mi-aduce energie. Viața mea este pe scenă, asta am simțit-o de la debutul, de la 9 ani pe care l-am avut și asta am simțit de atunci, copil fiind, că acesta este rolul meu și unde mă simt absolut ca acasă.