Diseară, de la ora 20.00, are loc la Sala Palatului primul concert susținut în ediţia curentă a Festivalului Internaţional George Enescu de Orchestra Radiodifuziunii din Frankfurt. La conducere, Alain Altinoglu - dirijor şef al ansamblului. Solistul serii este violonistul Julian Rachlin, un muzician apreciat şi în calitate de violist şi dirijor cu care am avut plăcerea de a realiza un amplu interviu.

Bine ați revenit la București! Pentru dvs. este a doua oară în acest an când sunteţi aici - prima dată ca dirijor în stagiunea Filarmonicii bucureştene, iar acum ca solist în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Vă bucuraţi să fiţi din nou aici?

Întotdeauna! A devenit ca o a doua mea casă. Îmi place să vin în România și, desigur, să lucrez cu Filarmonica din București. Avem planuri pentru viitor, iar orchestra este absolut minunată. De data aceasta, revin la Festivalul Enescu, unul dintre cele mai importante festivaluri din lume, cu o reputație extraordinară. Este întotdeauna o mare bucurie și o mare onoare să mă întorc în festival.

Veniţi de la Praga, via Split (doar că la Split aţi avut un concert complet diferit), dar în cele două capitale prezentaţi acelaşi program, în aceeaşi formulă interpretativă. Aţi ales concertul de Sibelius. De ce această lucrare, ţinând cont că o alternaţi cu concertul nr. 3 de Mozart (în Split) şi cum ați descrie această partitură a lui Sibelius?

A fost o dorință comună a orchestrei, a dirijorului și a mea să facem concertul de Sibelius (poate și a festivalului). Alegerea unui program ţine, întotdeauna, de o combinație de mai mulți factori. Nu este o singură persoană care decide acest lucru. Și sunt extrem de fericit cu această alegere, căci, trebuie să vă spun, nu am mai cântat de exact 10 de ani acest concert. În august 2015 a fost ultima dată când l-am interpretat la Proms, în Londra. Așa că "s-a odihnit" și a fost "revigorant" să îl reiau. În trecut l-am cântat de sute de ori, dar cred că este foarte sănătos "să se odihnească" la un moment dat. Să mă întorc la o partitură pentru vioară este important, întrucât în prezent dirijez în majoritatea timpului dintr-o stagiune, doar vreo 30% din timp îmi rămâne pentru a fi solist violonist sau violist ori pentru proiectele de muzică de cameră. Fiecare concert pe care îl fac în calitate de violonist este acum cu mult mai important datorită acestui aspect. Dar, tocmai pentru că acum studiez foarte multe partituri în calitate de dirijor, când revin la concertele pentru vioară pe care le-am cântat în tinereţe, experiența este total diferită; văd și aud altfel partitura. Acum, pentru mine, un concert pentru vioară nu este altceva decât o lucrare simfonică cu un instrument solist. Percepţia mea pentru ce înseamnă un concert pentru vioară este diferită. Pot spune că este şi ca o muzică de cameră - nu mai văd doar un solist care stă în faţa orchestrei, cu un dirijor care acompaniază; este despre a dărui şi a primi, despre a asculta, de a reacţiona la toate vocile şi temele care se evidenţiază în întreaga orchestră. Revenind la întrebarea dvs., desigur, Concertul pentru vioară de Sibelius este una dintre marile capodopere ale compozitorului. Aş face o comparaţie, întrucât sunt un mare fan al tenisului, iar acum se derulează turneul US Open, unul dintre cele patru mari turnee de Grand Slam, alături de Wimbledon, Roland Garros și Australian Open. Aș spune că pentru violoniști, Grand Slam se constituie din cele patru mari concerte romantice, respectiv clasice: Ceaikovski, Brahms, Beethoven și, cu siguranță, Sibelius. Vă puteți imagina că este nevoie de o pregătire asiduă, o mare capacitate de concentrare și, de asemenea, un profund respect față de compozitor și de partitură pentru a putea interpreta lucrarea.

Aţi afirmat în trecut că muzica înseamnă comunicare. Cum este să treceţi de la rolul de dirijor la cel de solist?Este dificil să fiţi solist sub bagheta unul alt dirijor, fiind chiar dvs. un şef de orchestră?

Dacă este un dirijor minunat, mă inspiră și învăț foarte mult. Cred că tocmai această varietate mă menține, în primul rând, "proaspăt" ca muzician și, chiar mai important, mă ajută să mă dezvolt. Fiecare dirijor şi fiecare orchestră au propriul stil, au propria tradiție, au propriile idei despre interpretare. Cred că este foarte interesant să înveți și să experimentezi din diferite unghiuri. Desigur, nu este ușor să schimbi rolurile. Înainte de această săptămână am dirijat Concertul nr. 2 pentru pian de Brahms - cu Leif Ove Andsnes (un extraordinar pianist și un prieten drag), și Simfonia a IX-a de Dvořák. După trei zile am preluat rolul de solist. Este precum în cazul unui actor care trece de la un rol la un altul complet diferit. De asemenea, comparabil cu trecerea de la o limbă la alta. Deci, da, este o sarcină foarte dificilă. Nu este ușor. Mai ales, nu este ușor să păstrezi ambele profesii la același nivel. Este necesar să munceşti dublu, căci vioara nu este un instrument îngăduitor. Trebuie să studiezi în fiecare zi. În prezent, pentru a mă păstra în formă, am nevoie de trei până la patru ore de studiu zilnic la vioară. Restul zilei îl petrec studiind repertoriul simfonic și uneori și pe cel de operă.

Cum ați defini colaborarea cu maestrul Alin Altinoglu și Orchestra Radio din Frankfurt?

Maestrul Altinoglu este absolut minunat! Nu ne-am întâlnit până acum, deși suntem de aceeași vârstă și știam unul de celălalt. Eu sunt un mare admirator al său, iar dumnealui mi-a spus că mi-a urmărit "călătoria muzicală". Cu orchestra am mai lucrat în trecut, dar în formula actuală este pentru prima dată și ne simțim foarte bine. Cred că este una dintre cele mai bune orchestre din Germania și nu numai, cu o lungă tradiție, o orchestră cu adevărat uimitoare. Am ascultat foarte multe înregistrări ale acestui ansamblu, am fost la foarte multe concerte ale acestuia. E o orchestră care, de decenii, colaborează cu cei mai importanţi dirijori şi soliști. Deci, este cu siguranță un privilegiu pentru mine, iar relația cu maestrul Altinoglu este minunată. Este un muzician atât de bun şi de generos! Repetiția noastră a fost inspiratoare şi sunt absolut convins că vom avea concerte minunate.

Ca muzician, vă simţiţi mai împlinit când cântaţi la instrument sau când dirijaţi?

Nu vă pot da un răspuns exact, deoarece o profesie o completează pe cealaltă. Ca dirijor, am învățat cum să fiu un violonist mai bun și viceversa. Eu cânt şi la violă, iar tatăl meu este violoncelist, dar violoncelul este, de fapt, instrumentul meu preferat (a fost dintotdeauna). 80% dintr-o orchestră se constituie din instrumentele de coarde, ceea ce face să-mi fie foarte familiar. Dar, acum că sunt şi dirijor (am început să studiez dirijatul cu 18 ani în urmă), mi-am însuşit toate particularităţile instrumentelor de suflat și de percuție. Aceasta este datoria unui dirijor, de a cunoaște cât mai mult posibil și de a învăța cât mai mult posibil. Aşadar, nu pot să vă spun ce îmi place să fac mai mult şi nici nu pot să vă spun ce mă face să mă simt mai împlinit. Cred că vorbesc despre ambele profesii cu aceeaşi pasiune şi sunt extrem de recunoscător că le pot face pe amândouă, în paralel. Nu știu cât timp o să mai pot cânta. Dacă voi fi norocos, dacă voi rămâne sănătos și dacă o să mai am la fel de mult timp ca acum pentru vioară, intenționez să mai cânt încă 10 ani marile concerte pentru vioară. Vreau să mă opresc când nu e prea târziu. Încerc mereu să reevaluez ceea ce pot face și ceea ce nu pot face. De asemenea, în alegerea repertoriului la vioară, sunt multe concerte pe care nu le mai cânt, dar sunt încă multe concerte pe care le cânt și există și concerte pe care abia le învăț - creaţii noi. Astfel, anul acesta am învățat un minunat concert pentru vioară de Sofia Gubaidulina, numit Offertorium, pentru că Klaus Mäkelä mi-a cerut să fac un turneu cu Orchestra Concertgebouw. Este o lucrare atât de minunată, încât am fost de acord să o învăț și a fost o "călătorie" uimitoare să ajung să ştiu un nou concert pentru vioară. Eu nu mai studiez multe concerte noi pentru vioară, pur și simplu pentru că mă concentrez pe extinderea repertoriului simfonic.

Aveţi o scenă preferată, o sală de concerte preferată?

Pentru mine, cele trei "temple sfinte" în ceea ce privește sălile de concerte sunt Musikverein din Viena, Concertgebouw din Amsterdam și Carnegie Hall (New York). Dar, în întreaga lume există atât de multe săli de concerte absolut fantastice, încât aceasta este o întrebare la care este foarte dificil de răspuns. E ca şi cum m-aţi întreba care este compozitorul meu preferat, o întrebare la care, în mod obişnuit, răspund: compozitorul meu preferat este cel pe care îl interpretez astăzi. Acum, compozitorul meu preferat este Sibelius.

Într-un interviu mai vechi ați declarat că lucrarea dvs. preferată este o misă de Mozart. Deci, pentru dvs. un opus vocal-simfonic este mai presus de întregul repertoriu pentru vioară?

Lucrul cu cântăreţii şi cu corurile este deosebit, iar când lucrez cu toate aceste voci și orchestră, mi se face pielea de găină. Anul viitor voi face Recviemul de Mozart cu Orchestra de Cameră a Europei la Musikverein din Viena, cu patru solişti incredibili. Voi face și Simfonia a IX-a de Beethoven. Recent am făcut opera Nunta lui Figaro. Este ceva extrem de special. Să aleg un anumit gen de muzică clasică este foarte dificil pentru mine, aşa că vă voi răspunde la modul general. Cred că la baza muzicii clasice se află, în special, cvartetul de coarde şi, în general, muzica de cameră. Cred că muzica de cameră este cea mai intimă formă de a face muzică, deoarece sunt doar câțiva muzicieni pe scenă care trebuie să se asculte unul pe celălalt, trebuie să comunice, să reacționeze unul în raport cu celălalt. Este ca o conversație între oameni. Un dialog muzical. Și cred că indiferent ce gen este - o simfonie, un concert, o operă, un oratoriu -, orice ar fi, modul ideal de a face muzică este să avem muzica de cameră pe post de reper; atât la lucrul în repetiții, cât și în concert. Doar numărul de oameni de pe scenă este mult mai mare, principiile ar trebui să fie aceleaşi. Pentru mine, a interpreta un concert sau o simfonie este precum interpretarea unui cvartet de coarde. Esențial este să-i asculți pe ceilalţi, să reacționezi, să ai urechi de auzit cu adevărat și, de asemenea, energia necesară. Totul provine din muzica de cameră. Sunt foarte norocos că de la o vârstă extrem de fragedă am cântat foarte mult în formaţii camerale. Apoi, un moment foarte important a fost în anii '90, când am început să studiez viola şi să cânt mult la acest instrument, mai ales muzică de cameră. Când stai pe locul violistului eşti cu adevărat în centru, pentru că te afli între registrele grave și cele înalte. Cred că astfel am învățat cel mai bine cum să devin un muzician mai bun. Și în prezent îmi place să cânt la violă în formaţii camerale, doar că nu am atât de mult timp la dispoziţie. În fiecare an am două sau trei proiecte de muzică de cameră pe care mă axez, dar nu mai am timp să merg, ca în trecut, la toate minunatele festivaluri de gen.

Mai aveţi timp să predaţi?

Foarte puțin. Am doar trei studenți. Încă mai predau la facultate, la Viena. Studenţii, muzicieni fantastici, mai au în jur de doi ani până la finalizarea studiilor. Nu-mi mai pot asuma responsabilitatea pentru alţi studenţi, pentru că nu mai am cum, dar când predau, o fac cu toată pasiunea, întrucât îmi place foarte mult, doar că nu mai am timp.

Deci, sunteți solist, dirijor şi profesor. Să nu uităm de posturile din Ierusalim (director muzical), Eisenstadt (director artistic) şi Kristiansand (dirijor șef). Cum reuşiţi să gestionaţi toate aceste activități în raport cu viața personală? Este mai ușor sau mai dificil să fii căsătorit cu un muzician?

Sunt căsătorit cu unul dintre cei mai importanţi violişti ai zilelor noastre, Sarah McElravy - o muziciană extraordinară, care are propria carieră de succes. Sunt foarte norocos pentru că ne completăm reciproc, învățăm mult unul de la celălalt. Încercăm să fim împreună cât mai mult timp posibil. Sarah tocmai ce a cântat în Elveția la un festival, dar a venit apoi la Praga, de unde am plecat împreună spre București. Așa că ori de câte ori are un concert, eu încerc să fiu acolo şi la fel face şi ea pentru mine. Da, am multe funcţii care sunt şi diferite. Cum le gestionez? Cu dragoste pentru muzică, cu multă muncă și dedicare, având o parteneră de viaţă incredibilă, care mă susține sută la sută. Știm amândoi ce implică toate acestea. Amândoi înțelegem că nu se pune problema să obiectăm când unul dintre noi trebuie să studieze câte 10 ore pe zi timp de două săptămâni. Niciunul nu întreabă: "de ce trebuie să muncești atât de mult"? Deci, desigur, în cazul acesta e mult mai uşor să fii căsătorit cu un muzician.

Sunteţi unul dintre Ambasadorii Bunăvoinței UNICEF. Ce implică această activitate?

Mă implic în multe proiecte pentru UNICEF din întreaga lume. Rolul meu este de a conştientiza opinia publică cu privire la copiii care nu au şansa la o viață demnă. Sunt multe probleme cu drogurile, cu respectarea drepturilor copiilor. Există foarte multă sărăcie, sunt milioane de copii în nevoie. Am fost foarte norocos ca, în 2008, să fiu prezentat la UNICEF, de regretatul și minunatul actor, Sir Roger Moore, care a fost unul dintre marii Ambasadori UNICEF și un prieten foarte drag al meu. De atunci, am făcut numeroase proiecte diferite - fie concerte speciale la care toate încasările merg către UNICEF, fie vorbind cu presa așa cum vorbesc cu dumneavoastră acum, folosind posibilitatea pe care o am de a apela la mass-media pentru a comunica public în numele acestei organizații minunate. Aveţi garanţia că fiecare euro pe care îl donați la UNICEF merge către un proiect distinct. UNICEF lucrează astfel încât multe țări au programe proprii, pe care organizaţia le sprijină. Deci, atunci când donați, o puteți face pentru un proiect anume. Când activez pentru UNICEF, este întotdeauna pentru ceva foarte clar ţintit. De exemplu, înainte de războiul actual, am derulat un proiect la Moscova, împreună cu Sir Roger Moore. A fost un proiect la o școală foarte mare, unde copii cu dizabilități erau integrați în clase cu copii sănătoși, ceea ce în mod normal este un tabu, pentru că părinții copiilor sănătoși nu vor ca copiii lor să fie în aceeași clasă cu cei cu dizabilități. Desigur, există o echipă de specialiști care determină gradul de handicap. Dar, pot să vă spun că atunci când pui la un loc copii sănătoși și copii cu handicap, ei nu remarcă nicio problemă. Copiii cu dizabilități sunt la fel de inteligenți; au doar anumite deficienţe. A fost extrem de emoționant să observ asta. Am vizitat o școală cu vreo 500 de copii, unde toți învățau împreună. Am fost la diferite clase. La final, am susținut în hol un concert pentru toată lumea din şcoală. Credeam că va dura două sau trei minute până își vor pierde concentrarea, dar am cântat o întreagă ciaconă de Bach, care durează 15 minute, și era atâta linişte, încât puteai auzi cum cade un ac. A fost uimitoare această liniște. A fost doar unul dintre multele proiecte pe care le-am derulat și continui să activez pentru UNICEF, pentru a ajuta copiii din întreaga lume aflați în nevoie.

Am înțeles că hobby-urile dvs. sunt gătitul și sportul. Aşadar, ce gătiţi când aveţi timp?

Ador să gătesc. Ne place amândurora, atât mie, cât și soției mele. Suntem pe drumuri cam 300 de zile pe an, aşa că în puținele zile în care suntem acasă nu vrem să mergem la restaurante, pentru că asta facem în restul timpului. Pentru noi e ca o formă de meditație. Mergem la piață, vedem ce produse proaspete de sezon găsim şi apoi decidem ce să facem. Ne plac mâncărurile cu specific diferit - mexican, japonez, pot găti destul de bine mâncare austriacă, dar putem să mergem și în direcția mediteraneană - mâncare italiană sau spaniolă. De multe ori, pur și simplu nu ne facem niciun plan, ci ne uităm ce avem în frigider. Gătitul este un hobby minunat. E relaxant, precum o meditație. Pentru noi nu este ca o muncă, ci chiar un hobby plăcut. Ne place să invităm câțiva dintre prietenii noștri dragi, astfel ei vin pe la noi, deschidem o sticlă de vin bun... Este ceva foarte important pentru noi, pentru ei, pentru familia noastră. Părinții soției mele locuiesc în Canada (în Toronto), iar părinții mei locuiesc la Viena. Familia contează foarte mult pentru noi. Desigur şi prietenii; nu prea mulți, câțiva prieteni foarte dragi. Cred că toată lumea are doar câţiva prieteni adevărați. Prieteniile de durată sunt deosebit de apreciate și de importante pentru noi, imediat după familie. Familia și prietenii ne oferă multă inspirație și energie.

Care este mâncarea dvs. preferată din România?

Într-un fel, bucătăria românească este un conglomerat de culturi. Trebuie să spun că nu cred că am fost într-un restaurant cu specific clar românesc, dar am mâncat preparate extraordinare. Din păcate, ori de câte ori vizitez România, mă concentrez în principal pe concertul pe care îl am. Vin și plec. Sper că într-o zi voi avea timp să vizitez România fără partitură, fără instrument, doar pentru a mă bucura de frumusețea țării, de ospitalitatea oamenilor pe care îi cunosc și pe care îi iubesc.

Iubesc publicul român. Este atât de cald şi de entuziast! Desigur, există şi mulți muzicieni români incredibili, atât în România, cât și în întreaga lume. Chiar dacă nu petrec atât de mult timp în România, peste tot în lume întâlnesc foarte mulți români. Tradiția talentului este fenomenală. Cred că România este o țară a unora dintre cei mai talentați muzicieni din lume. Pur și simplu, românii sunt extrem de talentați!