Pianistul francez Alexandre Kantorow este solistul concertului Orchestrei Filarmonicii din Londra, condusă de Vasily Petrenko, din 12 septembrie 2025, de la Sala Palatului.

Alexandre Kantorow, reveniți în cadrul Festivalului Enescu. Cum vi s-a părut atmosfera și publicul festivalului acum doi ani?

Este foarte cald și foarte vesel! Îmi amintesc că entuziasmul plutea în aer. Cred că este neobișnuit să organizezi un festival de o asemenea anvergură, cu un număr atât de mare de concerte, într-o perioadă atât de lungă de timp. Am sentimentul că aici viața se învârte cumva în jurul festivalului, cunoști mulți muzicieni și ți se pare că aceste concerte au loc pe tot parcursul anului. Iar toți cei implicați în organizare sunt foarte amabili, mulți dintre ei sunt muzicieni, publicul cunoaște ce vei cânta deci ai acest sentiment că au anumite așteptări de la tine și vor reacționa foarte onest la interpretarea ta; îți vor spune dacă le place sau nu cum ai cântat. Este un sentiment plăcut!

Veți interpreta dificilul Concert nr. 2 de Liszt, o lucrare pe care ați înregistrat-o acum 10 ani, alături de primul concert de Liszt. Aveți acum o viziune diferită asupra lucrării?

Avem 17 ani când am înregistrat Concertul nr. 2 de Liszt, iar în acea interpretare se poate observa prospețimea și entuziasmul de a explora partitura, acea lejeritate de a îți așesa mâinile pe pian și a cânta fără să te gândești prea mult. Liszt avea un mod cinetic de a-și cânta muzica, era pianist și cunoaștea extraordinar de bine posibilitățile instrumentului și cum să creeze o anumită atmosferă, iar în special această lucrare este ca o lungă călătorie, pe care aș asemăna-o cu unul dintre poemele sale simfonice. Nu este ca un concert tradițional în care ai două teme muzicale, aici doar începi această călătorie și mergi mai departe pe drumul care se deschide în fața ta, este foarte narativ. Cred că așa a fost acum 10 ani, iar acum am o altă perspectivă, am avut norocul să cânt de multe ori acest concert. Prioritățile în muzică se schimbă, m-am concentrat mulți ani pe sunet, pe frazare, iar apoi pe repertoriul cameral, deci de fiecare dată când reiau o lucrare descopăr ceva nou, dar cel mai mult îmi doresc să descopăr o altă fațetă a acestei lucrări pentru că acestei muzici îi poți atribui multe înțelesuri diferite.

O lume întreagă, între care și mulți români, v-au urmărit cântând în ploaie Jeux d'eau de Ravel la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Cum ați descrie experiența?

A fost unică! Eram într-un fel mai mult pe terenul muzicii pop, aveam căști pentru a înțelege ce se aude în boxe, nimeni nu a putut face repetiții în locurile unde s-a cântat deoarece organizatorii nu au dorit să strice surpriza, astfel că prima dată când toate momentele au fost puse laolaltă a fost în momentul ceremoniei, în direct. Simțeam că totul este un haos, iar pentru regizorul francez care a imaginat tot spectacolul a fost un coșmar faptul că a plouat în acea zi. Cred că tot a părut oricum haotic, însă acela a fost doar vârful iceberg-ului. Dar când ceremonia a început, nu știu dacă așa a fost doar pentru noi, francezii, însă am simțit că trebuie să facem ca totul să funcționeze bine. A fost multă bucurie la acea ceremonie și cred că în acele momente atât de dificile în general în lume, cred că pentru câteva ore mulți oameni au simțit din nou acea mândrie că sunt francezi, iar acest lucru s-a resimțit pe întreaga durată a Jocurilor Olimpice.

Colaborarea dumneavoastră cu Vasily Petrenko a început chiar în finala Concursului Ceaikovski din 2019, când, la doar 22 de ani, ați devenit primul pianist francez care a obținut Medalia de Aur la Concursul Ceaikovski, alături de Grand Prix. Cum vă amintiți acea primă întâlnire și cum ați descrie relația muzicală pe care o aveți acum cu Vasily Petrenko?

A fost foarte intensă acea întâlnire pentru că era un concert, dar în același timp un concurs. Eu am fost foarte emoționat mai ales în etapa finală deoarece am decis să schimb pianul pe care voi cânta și nu am avut ocazia să repet pe acel instrument, în general concurenții nu aveau voie să cânte pe scenă până la repetiția cu orchestra, însă apoi ne-am simțit foarte bine pe scenă și sigur la acest sentmient a contribuit și atitudinea lui Vasily Petrenko, care s-a comportat tot timpul cu noi ca un frate mai mare. El parcă nu îmbătrânește deloc, chipul său e neschimbat față de acum 10 ani.

Iar în anii următori ne-am reîntâlnit de câteva ori pentru diverse colaborări și astfel am avut ocazia să îl cunosc mai bine. Am aflat că este acel muzician care îndrăznește să aibă opinii asupra pieselor pe care le interpretează, chiar dacă aceste diferă de cele obișnuite, să spunem. Are o anumită răceală care îți transmite că orice s-ar putea întâmpla în timpul concertului nu va fi afectat și va merge mai departe, iar acest calm al său îl poți simți pe scenă și îți oferă siguranță. Aceasta este una dintre calitățile sale. Am cântat împreună multe lucrări foarte diferite și în acest fel am cunoscut mai multe fațete ale caracterului său; am lucrat împreună la Concertul nr. 4 de Beethoven, Concertul de Ceaikovski și acum facem pentru prima dată Concertul nr. 2 de Liszt. Este un sentiment plăcut să mă reîntâlnesc cu el, știu că va fi totul bine și suntem încrezători în acest lucru.

Părinții dumneavoastră sunt muzicieni, așa că v-aș întreba care sunt calitățile pe care le-ați preluat de la ei?

Ei aveau abordări foarte diferite ale educației mele când eram copil. Mama petrecea timp cu mine zilnic și făceam totul împreună, temele pentru școală, studiul la pian, mă susținea foarte mult. Iar eu eram un copil leneș, voiam să înțeleg ce am de făcut foarte repede, dar apoi îmi pierdeam interesul la fel de rapid. Ea m-a înățat ce înseamnă disciplina și obiectivele pe termen lung, deci partea de educație britanică de care a avut ea parte și pe care mi-a transmis-o și mie. Tatăl meu acționează foarte mult confrom instinctelor sale. Este foarte concentrat, are o rezistență fizică extraordinară, este puțin ca un copil, uită multe lucruri și acționează de multe ori conform instinctului din acel moment. Și cred că am preluat puțin din această bucurie de a urca pe scenă și de a fi capabil să lași în urmă toată munca de până atunci, fiind pur și simplu prezent în acel moment. Deci când simți că ești pe scenă și ai o oportunitate unică, mai ales când cânți un concert, ai în spate orchestra și în față publicul, ai cumva sentimentul că acela este un moment în care trebuie să încerci lucruri noi, să îți asumi riscuri și cred că despre asta este vorba, de fapt.

Vorbeați într-un interviu despre sentimentele pe care le aveți înainte de a urca pe scenă și despre faptul că doar în fața publicului puteți lăsa în urmă îndoielile de sine. Credeți că asta face parte din procesul dumneavoastră artistic?

Este, sigur, cred că este parte din procesul nostru, al tuturor. Cu toții avem parcursuri diferite, experiențe diferite și încercăm să exprimăm prin muzică acele lucruri care ne reprezintă cel mai bine. Iar când sunt pe scenă în fața publicului nu-mi las neapărat nesiguranțele în spate, dar simt suficientă energie venind dinspre auditoriu și intensitatea momentului, încât îmi spun că merită să-mi asum orice risc. Mă gândesc că fiecare dintre cei din public a avut o săptămână grea și și-au dorit să fie atunci în acea sală de concert deci am sentimentul că toți dau cumva o parte din ei în acel moment, deci instinctul îmi spune că tebuie să dau și eu o parte din mine. Deci cred că ajută să nu te concentrezi atât de mult pe gândurile tale, ci să reflectezi acel moment și la toți cei care sunt prezenți în sală.

Care este obiectivul pe care doriți să-l atingeți în carieră?

Nu se bazează pe reacțiile celorlalți asupra muncii mele, ci cred că cea mai mare realizare ar fi să simt că sunt împăcat cu mine însumi, să simt că știu mai multe despre muzică. Cred că arta interpretării este despre câte lucruri cunoști, ce informații ai despre pian li despre muzica pe care o cânți. Cred că cei mai buni interpreți au o cutie muzicală în care au milioane de culori și unelte pe care le pot folosi în orice moment. Acestea sunt prioritățile mele, pe care le consider mai importante decât a cânta corect. Deci obiectivele mele dunt mai degrabă să înțeleg mai bine muzica și să fiu mai bun.

Adesea repetițiile solistului cu orchestra sunt foarte puține. Când cântați cu o orchestră, cum reușiți să transmiteți ansamblului propria viziune asupra respectivei lucrări într-un timp atât de scurt?

Cred că cea mai bună modalitate este prin a cânta. Sigur, dirijorul este acolo și le va transmite membrilor orchestrei caracterul și tempo-ul prin mișcările lui. El este cel responsabil de repetiția ta cu orchestra, deci sigur că vei putea spune câteva lucruri, dar în aceste momente nu poți impune orchestrei principalele aspecte care stau la baza interpretării tale. Cel mai important moment este când ești pe scenă, atunci dacă ești suficient de convingător ceilalți muzicieni vor reacționa în modul în care îți dorești, vor înțelege viziunea ta și te vor urma. De asemenea, trebuie să știi că interpretarea din concert nu se va potrivi niciodată cu cea pe care o aveai în minte înainte și sunt momente în care 80 de muzicieni vor cânta într-un anume fel, iar tu vei putea ori să te lupți cu ei - moment în care muzica va curge simultan pe două drumuri complet diferite - , ori poți coti pe drumul pe care ei merg în mod natural. Deci cred că nu poți fi prea rigid în privința propriilor tale idei când cânți cu o orchestră. Sigur că la repetiții poți discuta și poți încerca să îi convingi pe ceilalți să cântați într-o anumită manieră împreună, însă în final aportul tău nu va fi atât de mare. Sigur, acest lucru va fi foarte diferit dacă ai la dispoziție o săptămână de repetiții, dar în majoritatea cazurilor este mai mult despre a fi deschis și a simți ce fac ceilalți.