Un maestru al artei dirijorale și un declarat iubitor şi promotor al muzicii lui George Enescu, Lawrence Foster revine pe scena Ateneului Român în cadrul concertelor de astăzi și mâine, 30 și 31 octombrie 2025.

În prima parte a serii, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" propune "Triptic" de Adrian Pop și Concertul în mi minor op. 64 pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn. Evoluează în ipostază solistică tânărul violonist Daniel Lozakovich.

În cea de-a doua parte a concertului va fi prezentată Missa în do major op. 86 de Ludwig van Beethoven. Lawrence Foster a povestit despre programul pe care îl dirijează și despre lucrul cu orchestra.

Vă propun să vorbim mai întâi despre lucrarea care deschide programul - Triptic de Adrian Pop, un opus plin de influențe folclorice, care introduce ascultătorul în universul transilvănean.

Lucrarea lui Pop este foarte apropiată de folclor. Are o sonoritate care îmi amintește mai degrabă de folclorul maghiar, aș zice. Este o lucrare minunată, superb orchestrată, cu accente bartokiene, cu o scriitură oarecum similară cu cea a Concertului pentru orchestră. Este o piesă extraordinară, îmi place foarte mult iar Orchestra Filarmonicii George Enescu o interpretează excepțional. Credeam că va fi nevoie de mai multe repetiții, dar am trecut o dată prin piesă, am lucrat puțin, am cântat-o din nou și pot spune că orchestra este într-o formă incredibilă. Am fost la București și acum aproximativ un an și jumătate și trebuie să spun că orchestra sună mai bine acum. Mi-a plăcut și atunci, dar acum e și mai bună, iar atmosfera de lucru este excelentă - orchestra este disciplinată, eficientă, minunată.

În a doua parte a programului pe care îl pregătiți, publicul va putea să asculte Missa în Do major de Ludwig van Beethoven. Compozitorul menționa că în acest opus, accentul este pus mai puțin pe figura divină și mai mult pe "ființa umană care pășește în biserică." Cum vedeți această idee?

Bineînțeles, el a gândit-o într-un sens mai larg și chiar are mult adevăr. Ceea ce iubesc eu la această Missa în Do major este caracterul ei profund introspectiv. Desigur, există și pasaje tipic beethoveniene, pline de forță, în care își afirmă credința, dar începutul este extraordinar de spiritual, iar spre final, după întregul parcurs prin Credo, Sanctus și celelalte părți, muzica revine firesc la acea stare inițială. Este o întoarcere atât de naturală, încât mie aproape că îmi dau lacrimile când o parcurg. Este un moment poetic, sincer și profund. Lucrarea exprimă, cred, convingerile cele mai intime ale lui Beethoven. În momentul în care auzi Credo in unum Deum ești convins să crezi cu adevărat. Eu, în viața de zi cu zi, nu cred în aceste lucruri, dar când dirijez această muzică, nimeni nu este mai creștin decât mine, chiar dacă din punct de vedere filosofic, nu sunt. Muzica este însă atât de sincer simțită, încât nu poți s-o interpretezi fără să simți, măcar atunci, că există ordine - în cosmos, în univers, că avem cu toții un scop. Toate ideile teologice ale bisericii, pe care în plan rațional le poți discuta și dezbate, se transmit aici pur și simplu prin felul în care e scrisă muzica Missei în Do major. Într-un fel, mi se pare chiar mai convingătoare decât Missa Solemnis, care poate este prea monumentală. Pe de altă parte, solo-ul de vioară din Missa Solemnis este unul dintre cele mai adânc simțite momente din toată muzica universală, comparabil poate cu mărețul solo de vioară din Patimile după Matei de Bach. Revenind la Missa în Do major - această lucrare îți provoacă sentimentul că trebuie să crezi. Îți dă o speranță, este o lucrare de o mare emoție, tipic beethoveniană, în ceea ce privește dificultatea. Beethoven nu le-a făcut niciodată viața ușoară artiștilor lirici. Respirația, registrele, dinamica - toate sunt complicate, dar dacă reușești, este o experiență extraordinară.

Care este perspectiva dumneavoastră asupra lucrării din mijlocul programului, binecunoscutul Concert pentru vioară în mi minor de Felix Mendelssohn?

Este celebru pe bună dreptate, pentru că este o piesă perfectă. Nu poți spune asta despre orice lucrare, dar aici totul este la locul lui. Tema principală, trecerea în partea lentă, apoi finalul, totul curge firesc. Melodiile au un caracter etern, rămân în urechea ta pentru totdeauna, iar orchestrația este impecabilă. Nu ai vrea să schimbi nici o notă, nimic nu este în plus, nimic nu lipsește, este pură perfecțiune. Cred că acesta este motivul pentru care ascultătorii au apreciat dintotdeauna acest concert pentru vioară. Mi se pare cel mai profund comunicativ dintre toate concertele pentru vioară, poate chiar mai mult decât cel de Beethoven, care este, fără îndoială, o capodoperă, dar mai puțin "perfectă" din punct de vedere formal. În Concertul de Mendelssohn, fiecare notă contează, fie că este la orchestră sau la solist. Melodiile sunt atât de frumoase încât, dacă lucrarea este bine cântată, la final te simți pur și simplu bine. Ce ți-ai putea dori mai mult de la un opus concertant!?

Ați mai colaborat cu violonistul Daniel Lozakovich. Ce ne puteți spune despre acest tânăr artist?

Mi-a fost odată recomandat, aproape impus de noul director muzical din Marsilia. Aveam un concert și el mi-a spus: "Uite, este un tânăr violonist extraordinar, aș vrea să-l accepți ca solist." Eu am spus: "Nu, nu-l cunosc, nu vreau...." În cele din urmă am acceptat, cu oarecare reținere. A venit, a început să cânte Concertul de Bruch, și am rămas uluit. Am reușit să lucrăm împreună atât de în detaliu, dar fără să discutăm prea mult. Am cântat lucrarea și tot ce făcea Daniel Lozakovich avea sens pentru mine, din punct de vedere emoțional. Are doar 24 de ani, dar cântă cu o maturitate care îmi amintește de Henryk Szeryng. Nu caută să impresioneze prin efecte, ci vrea să transmită ceea ce crede el că și-a dorit compozitorul, iar tehnica lui este excepțională. Există mulți tineri violoniști virtuozi, dar Daniel Lozakovich are o sensibilitate rară. L-am recomandat aici, la București și mă bucur că a ieșit această colaborare. Este cu adevărat un mare violonist.

Veniți în România de mai multe ori în fiecare an, la Cluj, la București.

Da, acum vin cam patru săptămâni pe an, poate chiar mai mult, pentru că merg și la Iași și uneori și aici, unde îmi face mare plăcere. La Iași, de asemenea, mă încântă mult. Se simte o unitate muzicală extraordinară la orchestra de acolo. În România aveți acum orchestre foarte bune. Aceasta, de exemplu, cred că a revenit la un nivel de vârf datorită lui Marin Cazacu și lui Mihai Constantinescu, iar dirijorii invitați sunt de mare calibru. Mihai Constantinescu nu este un om care să se promoveze, dar ceea ce a făcut pentru viața muzicală, de la Festivalul Enescu până astăzi, este imens. Împreună cu Marin Cazacu, care are și el o istorie bogată cu această orchestră au reușit să o readucă la o formă extraordinară, cum este posibil să nu mai fi avut din vremea lui Celibidache sau George Georgescu. Cu Mandeal a fost, de asemenea, o perioadă foarte bună. Acum este o adevărată plăcere să lucrezi cu muzicienii Orchestrei Filarmonicii George Enescu: sunt atenți, concentrați, prietenoși. Mă bucur enorm de această colaborare.