Vlad Stănculeasa, unul dintre cei mai străluciți violoniști români ai generației sale, a revenit în țară pentru a evolua mâine seară în ipostază solistică pe scena Sălii Radio. În prezent, pe lângă activitatea solistică, pedagogică și ca partener în muzica de cameră, Vlad Stănculeasa ocupă poziția de concertmaestru în cadrul a trei ansambluri europene: Rotterdam Philharmonic, Bochumer Symphoniker  și Gstaad Festival Orchestra a prestigiosului Festival Internațional „Yehudi Menuhin”. Printre repetiții și pregătiri, Vlad Stănculeasa ne-a oferit un interviu:

Veți interpreta Concertul pentru vioară și orchestră de Alexander Glazunov. Este o lucrare profund romantică, poate reprezenta și o provocare tehnică, dar și o provocare lirică. Cum o vedeți dumneavoastră?

Absolut, aveți dreptate. Este o combinație foarte dezvoltată între lirismul aproape pueril al viorii, romanticismul exagerat și virtuozitatea pe care o propune cu niște elemente noi - duble corzi, pizzicato a la balalaika, și arpegii infinite, către sfârșitul piesei. Interpretul trebuie să găsească energia de a trece de la stările acestea într-un fel natural și, bineînțeles, virtuos - pentru că, până la urmă, și asta face parte din piesă. Este cumva foarte violonistic scris și, totuși, Glazunov reușește, din punctul meu de vedere, să integreze vioara în acest aparat orchestral, această orchestrație superbă, rusească, și care sună foarte, foarte specific. Este o lucrare solară, frumoasă, care îți lasă o stare bună după ce ai ascultat-o, așa că naturalețea, simplitatea și fluiditatea discursului sunt o prioritate pentru mine.

Am citit că ați avut un contact întâmplător cu asistentul lui Sergiu Celibidache, ceea ce v-a determinat să investigați abordarea fenomenologică a muzicii și ulterior ați urmat și studii de dirijat de orchestră. În ce fel priviți acum muzica?

Am fost întotdeauna interesat și am căutat întotdeauna să cresc ca persoană, ca muzician. Și prin a crește, cred că se poate vorbi despre self-awareness. A fi conștient de sine este un punct foarte important în dezvoltarea mea. Și faptul că am avut ocazia să-l cunosc pe Konrad von Abel n-a făcut decât să-mi deschidă și mai mult auzul, felul în care percep lucrurile, spiritul observator asupra a ceea ce se întâmplă în momentul în care muzica ne atinge. Și, bineînțeles, studiatul dirijatului a fost o consecință destul de firească a faptului că ideea mea este de a progresa. Atunci, mai ales din punctul de vedere al concertmaestrului, al postului pe care eu îl ocup de zi cu zi, prin intrarea în lumea dirijatului am câștigat foarte mult prin apropierea de partitura generală, prin înțelegerea a ceea ce înseamnă un gest al mâinii dirijorului care să exprime fără niciun compromis muzica pe care trebuie să o cântăm. Chiar teza mea de absolvire a fost bazată pe tema „mâna dreaptă a concertmaestrului și gestul dirijorului”. Sper că acest studiu pe care l-am făcut să mă fi ajutat să devin un concertmaestru care reușește prin gestul lui de a cânta la vioară să adune cât mai multă lume în orchestră, pentru că, până la urmă, asta facem - suntem acolo ca să ajutăm orchestra și să unim cu tot ce avem noi, cu toate mijloacele pe care le avem, oamenii care cântă în același timp.

Cum simțiți revenirea în România și pe scena Sălii Radio?

Este întotdeauna o emoție foarte specială, o combinație între melancolie și un pic de stres, ca să zic așa, îți revezi colegii, dar totuși ești acasă, sunt foarte bine primit. Emoțiile sunt mai mari aici decât în alte locuri, ceea ce are și lucruri bune, dar câteodată înseamnă și mai mult de luptat pentru a putea să-mi transmit mesajul către public și către muzică. Îmi face mare plăcere să văd o Orchestră Radio în formă, care cântă foarte bine, cu un sunet frumos, mare, plin și de calitate, și o seriozitate naturală, frumoasă, care, sigur, ajută în a pregăti acest repertoriu. Felicit Orchestra Națională Radio pentru asta și, bineînțeles, aș fi vrut să am un pic mai mult timp ca să pot să mă plimb un pic prin București unde îmi face mare drag să fiu de fiecare dată, dar de data asta este așa un pic pe fugă totul... Dar sunt foarte, foarte fericit să revin la București, întotdeauna. Și România, în general, este o țară care are o afinitate pentru sunetele muzicale foarte naturală și foarte dezvoltată. Se simte bine muzica aici, așa că sunt fericit să o fac împreună cu colegii mei.