Sergej Bolkhovets, aflat pentru prima dată în România, va dirija Orchestra Națională Radio în concertul din această seară.

În programul pe care îl veți prezenta astăzi, împreună cu Orchestra Națională Radio, sunt incluse pagini semnate de Piotri Ilici Ceaikovski - "Elegie" pentru orchestră de coarde și selecțiuni din muzica baletului "Spărgătorul de nuci", și Concertul nr. 2 în si bemol major pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestui program?

În primul rând, este o mare bucurie și o experiență minunată să mă aflu, pentru prima dată, în România, la București, și să pregătesc acest program deosebit alături de această orchestră minunată. Programul este foarte atractiv, căci include pagini îndrăgite, scrise de compozitori cunoscuți de toată lumea - "Spărgătorul de nuci" este o lucrare pe care majoritatea publicului a auzit-o și, sper, a avut ocazia să o urmărească și în versiune de balet.

Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră este o lucrare timpurie a lui Beethoven. Se întrevăd deja limpede trăsăturile sale caracteristice, care se vor revela mai târziu din plin lumii întregi, dar este încă o lucrare de început, în care se simt lejeritatea și alte calități inspirate de muzica scrisă de Mozart și Haydn. Este o muzică luminoasă, senină, plină de bucurie.

"Elegia" pentru orchestră de coarde, care va deschide concertul, este foarte rar interpretată și reprezintă o adevărată bijuterie lăsată nouă de Ceaikovski. Nu știu de ce se cântă atât de rar, pentru că este de o frumusețe deosebită. Probabil că pentru mulți dintre cei din public va fi o surpriză.

Aș spune că ceea ce unifică întregul program pe care îl vom prezenta este, într-un anumit sens, figura lui Mozart, având în vedere că Mozart a fost compozitorul preferat al lui Ceaikovski. Acest lucru se poate auzi în muzica sa - desigur, vorbim despre un limbaj romantic, cu o expresivitate impresionantă, o paletă de culori și o orchestrație uimitoare, dar mereu se simt lejeritatea, luminozitatea specifice muzicii mozartiene. În creația lui Ceaikovski găsim în permanență contrastul dintre dramatism și luminozitate. Iar lucrarea timpurie a lui Beethoven este, la rândul ei, foarte strâns legată de stilul mozartian. Cred că acesta este elementul comun al programului.

Cum ați descrie această primă colaborare cu Orchestra Națională Radio?

Este foarte, foarte plăcut să fiu aici. Ca la orice primă întâlnire, are loc un proces de cunoaștere reciprocă. Este nevoie de puțin timp pentru ca orchestra și cu mine să ne ajustăm, să înțelegem de unde venim și ce ne dorim fiecare, să explorăm diferite moduri de face muzică și de a lucra în repetiții. Cred însă că în aceste zile am făcut un progres grozav și aștept cu mare nerăbdare concertul.

V-ați construit mai întâi o carieră remarcabilă ca violonist. Ați fost, între altele, concertmaestru invitat al unor orchestre europene de prestigiu. Cum a fost tranziția către dirijat?

Nu a fost ușor. Tranzițiile sunt, aș zice, rareori ușoare. A fost un proces gradual, dar un lucru mi-a fost foarte clar încă de la început, atunci când am decis să urmez o carieră în dirijat: era esențial să învăț această meserie în mod temeinic, serios. Nu mi-am dorit să fiu pur și simplu un alt instrumentistist foarte bun care decide să se apuce de dirijat, fără o bază tehnică solidă. Acest lucru poate crea dificultăți mai târziu - dificultăți pe care orchestrele le pot compensa, dar este mult mai bine să nu fie nevoie.

Am început cu câteva cursuri de măiestrie, urmate de studii la diferite academii. Am ajuns să studiez dirijatul la Weimar, la Stockholm, iar ulterior am beneficiat de burse și stagii la Manchester și Glasgow.

Apare o întrebare esențială: de ce ați simțit nevoia să treceți la dirijat, fiind deja un violonist foarte apreciat?

Cred că este vorba despre un impuls similar cu cel resimțit de mulți dirijori. Aproape toți dirijorii încep cu studiul unui instrument sau cu studii vocale, iar ulterior apare dorința de a găsi mai multe moduri de exprimare prin muzică. Ca dirijor, simt că pot modela contextul muzical și fraza muzicală într-un mod mai personal decât din interiorul orchestrei, deși iubesc în continuare enorm să cânt în orchestră, să creez sunetul din interior.

La un moment dat însă, am simțit că acest gând, acest impuls care mă însoțea de mai mult timp, trebuia urmat.

V-ați afirmat ca violonist, ca dirijor, de asemenea desfășurați deja de mulți ani o activitate pedagogică. Cum se echilibrează și cum se leagă aceste direcții?

Conștient sau inconștient, tot ceea ce facem în viață se reflectă în toate domeniile de activitate pe care le urmărim sau pe care le descoperim. Până la urmă, pentru mine este important să privesc tot ceea ce fac din punct de vedere muzical ca pe laturi diferite ale aceluiași întreg complex.

Vreau să spun - abordarea trebuie să fie aceeași, fie că sunt într-o partidă de orchestră, fie că sunt concertmaestru, fie că sunt solist sau interpretez muzică de cameră. Fundamentul actului muzical nu se schimbă; diferă, desigur, detaliile: cât de mult te adaptezi, cui te adaptezi, cât conduci. Ca prim-violonist, conduci mai mult; ca dirijor, ești, evident, liderul principal. Totodată, eu, ca dirijor, caut mereu să încurajez muzicienii din orchestrele cu care lucrez să își asume cât mai mult responsabilitatea, să simtă că muzica le aparține, că se pot exprima cât de liber este cu putință.

În general, cu cât muzicienii au mai multă libertate și cu cât își doresc această libertate, cu atât muzica devine mai vie și mai personală. Este mereu o chestiune de echilibru: câtă libertate e posibilă, cum, unde. Această preocupare se leagă și de pasiunea mea pentru pedagogie, care este, de asemenea, foarte puternică. În fond, este vorba despre a-i ajuta pe oameni să își descopere și să își atingă potențialul maxim în ceea ce fac - fie că este vorba de un student, fie de un coleg cu care cânt muzică de cameră. În esență, suntem aici pentru a ne ajuta unii pe alții și pentru a crea cea mai bună experiență muzicală și umană posibilă.