Tema acestei săptămâni, prilejuită de Ziua Mondială a Radioului, pe care o sărbătorim astăzi, a fost Inteligența Artificială – în acest context, ascultăm un interviu cu președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, compozitorul Dan Dediu:

În primul rând, vă mulțumesc pentru această oportunitate. Pentru început, aș vrea să aduc în discuție un articol pe care l-ați semnat dumneavoastră în anii '90 despre potențialul calculatoarelor, în care, din câte îmi amintesc, ați prezis că în viitor, calculatoarele vor putea genera muzică într-un stil anume, în funcție de cerințele utilizatorului. Dacă memoria mă ajută, în acel articol vorbeați mai degrabă despre aspectele stilistice. Aș vrea să știu cum s-a schimbat între timp percepția dumneavoastră asupra subiectului?

Da, mulțumesc că amintiți de articolul acela. Într-adevăr, problema, când îl scriam, mi se părea de domeniul fantasticului. Nu mi s-au schimbat ideile prea mult, am rămas la ele și iată că ceea ce gândeam atunci, acum a ajuns normalitate, ca să spun așa, în epoca inteligenței artificiale.

Cum vedeți dumneavoastră ca profesor, în primul rând, acest aspect, pentru că presupun că este un subiect de interes pentru studenți.

Da, sigur că da. Ca profesor și ca evaluator, mai ales al cunoștințelor studenților, m-am cam înspăimântat cu privire la ce poate face inteligența artificială și de aceea am schimbat structura evaluării, adică a examenelor, astfel încât le dau oral ca să nu existe nicio suspiciune din partea mea că respectivele eseuri sau referate pe care le dădeam studenților sunt făcute cu ajutorul inteligenței artificiale. De altfel, nici n-ar fi așa un mare păcat, pentru că inteligența artificială, după părerea mea, este o proteză binevenită la ora actuală și se înscrie în rândul protezelor pe care omul le-a tot folosit, de la băț, în comuna primitivă, până la internet în anii '90. Deci, cumva, tehnica își are sălașul său în ființa umană, care, deși are o esență naturală, ea întotdeauna a devenit un fel de proces în care, atât naturalul, cât și artificialul, și aici mă refer la cultură și civilizație, au jucat un rol determinat. Deci, ajungând până în momentul de față, când ele chiar ajung să fuzioneze, să ne gândim că aceste proteze de care vorbesc eu și pe care le avem grație tehnologiei, le purtăm permanent cu noi, ochelarii, de pildă sunt o asemenea proteză, sunt plombele de la măsele, sunt atâția oameni care beneficiază de avântul tehnologiei, protezele de șold, de genunchi, până la urmă și automobilul e o proteză, și tramvaiul, nu? Ne folosim de ele, învățăm să ne folosim. De asta spun că omul este natură, dar în același timp învață să fie și cultură și civilizație. Până la urmă, inteligența artificială nu este altceva decât ultimul răcnet, ca să spun așa, în materie de tehnologie. Sigur că este înspăimântător ceea ce poate face, dar până la urmă se înscrie în această direcție de detronare a naturalității omului și de aici cred că ar trebui să redefinim cât putem, sau să încercăm să redefinim ce înseamnă umanism în perioada asta, ce mai înseamnă umanism și ce înseamnă joncțiunea cu tehnologicul.

În calitate de președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, aș prespune că vă aflați într-o poziție unică pentru a ne oferi, poate o viziune mai largă asupra contextului general. Ați observat vreo tendință în atitudinile compozitorilor vizavi de acest subiect?

Da, sigur că da. E o discuție foarte apăsată, mai ales în domeniul muzicii pop-rock, unde inteligența artificială a ajuns să compună, până la urmă, pe baza unor indicații date prin prompting, diferite piese în diferite stiluri pop-rock. Sigur că aceste aplicații vor prolifera și se va ajunge cumva la perfecțiune, aș putea spune și din această perspectivă, mulți compozitori sunt îngrijorați, pe bună dreptate, pentru că o asemenea tehnologie pune vrând-nevrând problema autorului, deci cine este autorul și până la urmă pune și o problemă a responsabilității, adică cine răspunde pentru acele lucruri, cine este responsabil pentru acele cântece. Pe de altă parte, frisonul acesta tehnologic atinge și generația mai tânără, care nu face numai muzică pop sau rock, ci face și alte tipuri, muzică experimentală, muzică simfonică, muzică de cameră, de operă. E mai greu la ora actuală, dar cred că la un moment dat se va ajunge la posibilitatea de a face și opusuri ceva mai complexe, tot prin această tehnologie. Deci, până la urmă, ceea ce spuneam eu, întrebarea de bază rămâne: Ce vom mai fi? Vom fi doar operatori sau vom rămâne și creatori? Cred că până la urmă răspunsul nu poate fi dat decât în conexiune cu tehnologia și acceptând că, de fapt, doar împreună vom putea merge mai departe. Cum s-a întâmplat pe parcursul istoriei, omenirii. Până la urmă, memoria a fost externalizată la un moment dat când s-a inventat scrisul în Antichitate. Lucrurile au putut fi preluate de alte generații care au învățat ceea ce știau străbunii lor. Până la urmă, această tehnologie, dacă este să mergem până la capăt, externalizează rațiunea umană, capacitatea ei de sinteză și de analiză. Asta face inteligența artificială și atunci devine un bun pe care omul a reușit prin autoanaliză să-l externalizeze, să-l pună într-o aplicație electronică, informatică și de care ar fi bine să se folosească. Și atunci ajungem, până la urmă, la problema de bază, care este problema etică, cum va fi folosită, atât etic cât și politic? Dar aici nu sunt eu în stare să dau un răspuns.

Vorbeați despre ce înseamnă un autor în acest context. Vreau să știu, chiar vizavi de acest aspect, actualmente legea drepturilor de autor nu prevede utilizarea acestei unelte, acestei proteze, așa cum o numeați. Există vreun mod în care se poate face acest lucru sau cum ar putea evolua?

Da, există anumite metodologii în regimul drepturilor de autor a societăților de gestiune care s-au sesizat. Și aici trebuie să spun că asta este în special o inițiativă europeană. Cam toate societățile de gestiune pe muzică s-au sesizat și au pus anumite condiții pentru preluarea patrimoniului lor de opere muzicale prin anumite tipuri de filtrări, de anumite tipuri de preluări cu diverse firme de inteligență artificială. Probabil că foarte multe vor scăpa acestui filtraj, dar sunt și unele care țin cont de așa ceva. Există inițiativă și la noi în România prin metodologiile Asociației Drepturilor de Autor UCMR-ADA; chiar anul trecut a reușit să existe o discuție în care să se aibă în vedere această posibilitate a creației cu inteligența artificială sau numai cu inteligența artificială. Evident, în momentul în care declari că doar inteligența artificială a făcut acel opus, tu nu mai ești autor, ești doar producător eventual. Dar sunt compozitori care lucrează ajutându-se de inteligența artificială și această componentă, sigur că, dacă este declarată, ea va avea un impact și asupra colectării respectivelor sume de la producători sau utilizatori. E foarte complicat, pentru că depinde și de tipul de muzică și de durata acelei muzici, depinde și dacă e cu voce, dacă e fără voce, de stil, sunt foarte multe componente care nu pot fi judecate doar la modul general pentru a realiza o lege osmotică.

Aș vrea să revin la un aspect pe care l-ați menționat la început și nu pot să nu mă minunez într-un fel, că ați făcut o distincție între naturalețea inventivității și creativității umane și cultura și civilizația ca artificial. N-am văzut-o niciodată așa, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sună mai adevărat distinția respectivă. În acest sens, credeți că domeniile artistice și domeniile meșteșugărești, să spunem, au fost de-a lungul istoriei umane doar un mod artificial de exprimare?

Nu e vorba de mod de exprimare artificial, ci prin artificial. Vocea umană, spre exemplu, este dată de natură. Cântăm fiecare cu vocea noastră cântecele de leagăn și așa mai departe. Dar la pian, pianul este un artefact. El a fost creat de Bartolomeo Cristofori în 1700 și ceva, sub numele de pianoforte. Vioara nu există în mod natural, ea a fost creată ș.a.m.d. Până și flautul de os a fost nevoie de cineva din perioada paleoliticului căruia să-i vină ideea asta, să facă un instrument muzical, să cânte la el dintr-un femur de mamut. Ori, până la urmă, toată această adaptare nu a făcut decât să ne ajute în exprimarea sentimentelor noastre, a ideilor noastre cu ajutorul unor unelte, că de fapt, despre asta vorbim. Și merg mai departe și cred că putem să facem o analogie, dacă la un moment dat a avut loc revoluția copernicană, care a înlocuit imaginea universului lui Ptolemeu, în care pământul era în mijlocul universului și vine Copernic și spune, nu, soarele este în centrul sistemului lunar. Cam așa se va întâmpla și cu inteligența artificială și cu omul la ora actuală. În momentul în care rațiunea umană se externalizează sub formă de algoritmi care ajung să funcționeze uneori chiar mai bine decât funcționează în creierul omului, pentru că au acces la o bază de date imensă, atunci putem să spunem, cum am zis, prin analogie, să facem o analogie cu revoluția copernicană, ceea ce se va întâmpla probabil că va fi o detronare imaginară a omului, care nu o să mai fie în centrul universului, ci împreună cu alte unelte pe care tot el le-a creat, vor reuși să meargă mai departe, pe bază de parteneriat și cu siguranță, esența a ceea ce facem noi astăzi peste 50-100 de ani se va schimba. Eu nu spun că creatorul nu o să rămână, dar probabil că esența lui se va schimba, va ajunge să facă un design creativ cu foarte multe conținuturi generate de inteligență artificială cu care se va ajuta. Asta va implica și o accelerare a fenomenului cultural și a altor fenomene. Deci cred că suntem undeva pe buza unei revoluții în care omul, dacă știe să rezolve acest lucru pe bază de parteneriat și pe bază de regândire a poziției sale vizavi de inteligență artificială, vom putea avea norocul unei schimbări de paradigmă care ne va duce într-o altă lume, poate mult mai bună.