Programul pe care urmează să-l dirijați pe scena Sălii Radio reflectă interesul dumneavoastră pentru repertorii mai puțin obișnuite, dar include, totodată, și lucrări binecunoscute. Ne puteți spune câteva lucruri despre lucrarea misterioasă, aș putea zice, din deschiderea programului - Uvertura periodică nr. 8 de Niccolò Jommelli ?

Ei bine, de fapt, după standardele mele, nu este chiar atât de necunoscută - există, în acest caz, și alți interpreți care o cântă, nu sunt singurul! Face parte dintr-o colecție de uverturi și este alcătuită dintr-un mic allegro și o ciaconă. Există totuși un element de mister, pentru că este o ciaconă, însă într-un stil tipic francez - practic o ciaconă cu caracter simfonic.

La început avem un allegro specific lui Jommelli, cu cele trei note în forte, apoi răspunsul în piano și din nou cele trei note în forte, cu utilizarea idiomatică a instrumentelor de suflat, un discus festiv, plin de bucurie și, totodată, foarte scurt. Și acesta este un aspect caracteristic pentru Jommelli.

Apoi urmează această ciaconă, care este extraordinară, pentru că este un dans, dar într-un stil profund francez, scris de un italian, ceea ce este cu totul special. Identificăm aici culori sonore tipice stilului francez. Însă este, în esență, un dans festiv, cu o notă de grație și rafinament. Îmi place foarte mult, o dirijez frecvent. Urmează să debutez la Teatro di San Carlo din Napoli în câteva săptămâni și voi interpreta și acolo această lucrare. Am prezentat-o în multe locuri și este întotdeauna o experiență foarte satisfăcătoare, atât pentru orchestră, cât și pentru public. Este o deschidere minunată pentru concert.

Apoi ajungem, la Mozart - Exsultate, jubilate, o lucrare scrisă la Milano. Eu sunt, de asemenea, din Pavia, foarte aproape de Milano.

Am înregistrat această piesă cu ocazia aniversării a 250 de ani de la compunere și am susținut și un concert cu ansamblul meu chiar în locul în care a fost creată, exact în ziua aniversării - un moment cu adevărat special, în care am putut simți legătura cu epoca lui Mozart.

Este interesant faptul că Exsultate, jubilate nu este doar un motet scris de Mozart la Milano, ci un motet milanez scris de Mozart, întrucât motetele erau foarte caracteristice pentru Milano - asemenea șnițelului milanez, care este un preparat tipic din Milano. Motetul, aș spune, era forma principală a muzicii sacre milaneze din acea perioadă. Iar când Mozart a ajuns acolo, a compus două lucrări - Quaere superna și Exsultate, jubilate, pe care o consider prima sa mare capodoperă sacră. A avut un impact puternic, iar ulterior au apărut motete ale unor compozitori milanezi care reutilizează teme din această lucrare.

Sunt foarte bucuros să o interpretez aici alături de Eleonora Bellocci, o soprană italiană extraordinară, cu care am colaborat de multe ori, și sunt încântat să o am alături de această Orchestră de Cameră Radio cu totul specială.

Cum ați descrie colaborarea cu Orchestra de Cameră Radio?

Este o orchestră foarte bună. Reacționează excelent, astfel că este o mare plăcere să lucrezi cu ei. Cred că este a doua oară când mă aflu aici și sunt foarte, bucuros, pentru că simt că există acea înțelegere, acea "complicitate" care este esențială, mai ales pentru această muzică, foarte subtilă. Nu este ușoară, căci este o muzică galantă.

La vremea respectivă, nimeni nu se definea ca fiind baroc sau clasic, ci mai de grabă "galant". Iar muzica galantă face parte dintr-o cultură a galanteriei - o cultură a rafinamentului și a conversației culte, o conversație extrem de nuanțată, cu sensuri duble și triple. Același lucru se regăsește și în muzică.

Prin urmare, este o muzică detaliată, foarte rafinată și cere o conexiune profundă între muzicieni, dar și o anumită plăcere a jocului, pentru că, din când în când, este și ludică. Iar toate aceste calități le regăsesc în această orchestră, motiv pentru care sunt foarte, foarte bucuros să mă aflu aici.

Și trebuie să spun că Bucureștiul este un loc cu totul special pentru mine, pentru că Festivalul Enescu mi-a acordat încrederea de a susține un concert în primele etape ale carierei mele, ceea ce, desigur, a contat enorm. Apoi am revenit pentru un proiect la Universitatea Națională de Muzică, iar aceasta este a doua mea colaborare cu Orchestra de Cameră Radio.

Bucureștiul este un oraș cu multă istorie, pe care aproape că o poți simți plimbându-te pe străzi. Îmi place să văd orașul transformându-se de fiecare dată când revin. Cred că acesta este al doisprezecelea an de când vizitez Bucureștiul.

Am adus-o și pe fiica mea, pentru că mi-am dorit să vadă orașul și să simtă atmosfera lui. Este un loc special pentru mine și îmi face o mare plăcere să fiu aici.

Revenind la ceea ce spuneați, v-am auzit la repetiții cerând foarte multă precizie, tocmai pentru ca energia interpretării să poată ieși la suprafață. Credeți că, în general, așa funcționează lucrurile? Este nevoie de rigoare și precizie pentru a ajunge la libertate?

Da, desigur, cred că ați surprins exact esența. Totul trebuie să fie foarte precis în ceea ce privește deciziile tehnice și interpretative - felul în care se folosește arcușul, modalitatea de atac, energia, multe alte aspecte - dar, bineînțeles, orchestra nu trebuie să devină o mașinărie; interpretarea trebuie să aibă viață, libertate.

Cu cât pătrunzi mai adânc în alegerile compozitorului - pentru că muzica este un discurs, iar compozitorul face alegeri pentru a conduce acest discurs într-o anumită direcție - cu atât, înțelegând mai profund motivele acestor alegeri, înțelegi mai bine muzica și, implicit, capeți mai multă libertate în interpretare.

Este vorba, așadar, de un amestec între o mare precizie, dar care apoi cere, paradoxal, multă libertate. Pentru că, dacă nu există acest echilibru, interpretarea devine doar un mecanism - și nu acesta este scopul nostru.

Întorcându-ne cu adevărat în timp, știu că ați studiat matematica înainte de a deveni dirijor...

Ei bine, de fapt, nu am fost niciodată matematician în sensul propriu. Am urmat un parcurs foarte tradițional în carieră, căci primul meu loc de muncă a fost la doar 18 ani. Am fost angajat în corul de operă al sistemului regional din Lombardia, care este un sistem foarte bun. Anul viitor voi dirija Idomeneo de Mozart în acest circuit. Ei coproduc opere - fiecare teatru produce o operă, care apoi circulă în toate teatrele din regiune. Astfel, fiecare oraș are acces la patru opere, iar fiecare producție ajunge la opt, zece sau chiar douăsprezece reprezentații. Funcționează foarte bine.

Așadar, am fost angajat în cor la 18 ani, am absolvit de asemenea secția canto. Nu eram, să spunem, un mare cântăreț - m-am angajat pentru că aveam o voce puternică. Am fost corist, apoi am cântat roluri mici, apoi am devenit corepetitor, pentru că acesta este parcursul firesc. Am dirijat coruri, apoi am fost dirijor asistent, iar sistemul de operă m-a trimis în teatrele mai mici pentru a dirija lucrări precum "Elixirul dragostei", "Don Giovanni".

Am parcurs, așadar, treptat, toate etapele și toate funcțiile pe care trebuie să le cunoști în domeniul scenic. Iar când ajungi dirijor, ai trecut deja prin aproape toate situațiile posibile, ceea ce este un avantaj. În tot acest timp, studiam matematica. Viața mea arăta cam așa: mergeam la universitate, apoi alergam la repetiții într-un alt oraș, mă întorceam, iar în paralel studiam compoziția și dirijatul coral la Conservatorul din Milano. A fost o viață foarte intensă. Cred că între 18 și 25 de ani creierul funcționează într-un mod extraordinar - nu spun că apoi se oprește, dar atunci merge într-adevăr cu o viteză incredibilă. Acum poate că atinge alte profunzimi, dar atunci mergea foarte repede și m-am folosit de asta pentru a studia cât mai mult.

Nu am fost niciodată matematician propriu-zis. Îmi amintesc un moment amuzant: la ultimul meu examen, profesorul mă cunoștea deja ca dirijor. Când am intrat în sală, a crezut că este o glumă. M-a întrebat: "Ce cauți aici?" I-am spus că am venit să dau examenul. "Foarte amuzant.", a zis. I-am răspuns: "Sunt student la matematică." "Nu se poate." Atunci i-am arătat documentele, iar el a spus: "Doamne, chiar ești student!" Am dat examenul și am absolvit cu nota maximă - fără "cum laude", dar cu punctajul cel mai mare. Însă m-au pus să promit că voi deveni muzician, nu matematician, ceea ce a fost foarte amuzant.

Matematica m-a învățat multe lucruri. Unul dintre ele este să citesc ceea ce este cu adevărat scris în partitură, nu ceea ce mi-aș dori să fie scris. De asemenea, m-a învățat că, în muzică, fiecare loc, fiecare epocă și fiecare compozitor este legat de un mod propriu de a nota lucrurile. Așadar, când vezi ceva, trebuie să cauți să înțelegi exact ce înseamnă, pentru că sensul poate varia în funcție de context.

Matematica m-a învățat să citesc muzica în profunzime, dar și libertatea - pentru că, atunci când înțelegi cu adevărat ceea ce este în partitură, modul în care alegi să o interpretezi poate fi foarte personal.

De asemenea, felul meu de a lucra cu orchestra este că nu simulăm concertul în repetiții. Repetăm, experimentăm, dar fiecare concert trebuie să aibă propria viață. Trebuie să ne ascultăm unii pe alții și să facem muzica vie în acel moment, pe baza a ceea ce am studiat, dar fără ca acest lucru să devină o constrângere.

Există, așadar, un echilibru între studiu, cultură, cercetare - dar toate acestea trebuie să hrănească sensibilitatea. Iar apoi trebuie să ai încredere în propria sensibilitate, pentru că muzica înseamnă a împărtăși la cel mai înalt nivel. Nu cânți pentru că există un tratat care spune cum trebuie să ții arcușul - trebuie să știi aceste lucruri, desigur, pentru a-ți hrăni sensibilitatea, dar apoi trebuie să ai încredere în această sensibilitate.

Acesta este un alt lucru pe care l-am învățat din matematică: să studiez, dar apoi să am încredere - în sensibilitate și în oameni. Pentru că și acest aspect este esențial. Dirijatul de orchestră s-a schimbat mult. Am ocazia să lucrez în teatre mari, cu orchestre importante - la Maggio Musicale, la San Carlo, la Scala - dar orchestrele de astăzi sunt extrem de bine pregătite. Este vorba, așadar, despre a face parte dintr-o echipă, despre a te conecta cu muzicienii și a-i asculta. Așa cum și aici există un concertmaestru foarte bun, un prim violoncelist excelent, soliști remarcabili etc. - trebuie să vii cu propuneri, dar și să fii atent la ceea ce oferă muzicienii, pentru că au experiență și idei valoroase.

Așadar, da, matematica te învață libertatea - ceea ce poate părea un concept paradoxal, dar cred că este foarte adevărat. Libertatea autentică nu înseamnă să faci orice îți dorești, ci să mergi în profunzimea a ceea ce faci.

Ați fondat încă din 2003 Corul și Orchestra Ghislieri, desfășurați de mai multe decenii o deosebit de amplă activitate dirijorală pe scene de concert și în teatrele lirice; de asemenea, v-am observat chiar și acum, la repetiții - aveți o energie extraordinară, debordantă. Care credeți că este sursa acestei energii? Ce vă motivează?

Sincer, nu aș știi să răspund precis. Fac această meserie pentru că îmi place muzica. Îmi place cu adevărat muzica. Poate că sună banal, dar acesta este motivul real. Îmi place muzica, îmi plac muzicienii.

Scopul meu, atunci când dirijez o orchestră - și spun asta și orchestrelor din teatrele de operă, pentru că dirijez multă operă - este următorul: în operă, toată lumea se concentrează pe artiștii lirici, atenția este îndreptată spre ei. Dar obiectivul meu este ca oamenii să plece acasă și să spună: "A fost extraordinar. Ai văzut soliștii, decorul, regia? Dar ai auzit orchestra? A fost magnifică."

Asta îmi doresc cu adevărat: ca publicul să plece spunând că orchestra a cântat incredibil de bine. Pentru că iubesc muzica și iubesc muzicienii și îmi doresc ca totul să sune frumos și ca oamenii să plece acasă cu ceva - cu o experiență sau o trăire aparte.

Poate că sună banal, dar îmi amintesc că atunci când am început să dirijez în săli mari - debutul meu la Concertgebouw a fost în 2018, de exemplu - ceea ce m-a impresionat a fost faptul că, deși te gândești la aceste ocazii ca la momente importante pentru carieră, magia adevărată constă în felul în care sună muzica.

Cred că de aici vine energia: din faptul că iubesc muzica și îmi doresc ca toți - orchestra, soliștii, publicul - să iubească muzica pe care o împărtășim împreună.