Bernard Cavanna - membru, ca pianist, al ansamblului francez "Aleph", dedicat artei sonore contemporane - se declară un mare admirator al muzicii lui Aurel Stroe, compozitorul român care a avut multe de înfruntat în ţara sa sub regimul comunist. De aceea, artistul francez a decis să facă un film despre viaţa lui Aurel Stroe a cărei ultimă prezentare a avut loc sâmbătă, 20 martie 2010, în cadrul Festivalului "Iniţiative Contemporane" de la Combe-la-Ville, Franţa.

Care a fost prima compoziţie a lui Aurel Stroe pe care aţi auzit-o?

Prima compoziţie am ascultat-o acum mai bine de 30 de ani, în 1972, la un Festival de Muzică contemporană din Franţa. Piesa lui Stroe deschidea acest festival, iar eu am ajuns exact când dirijorul se pregătea să înceapă. Mi-am dat seama de la prima notă că era o muzică nemaiauzită, pe care nu o mai ascultasem vreodată şi am fost fermecat, pentru mine a fost cea mai frumoasă lucrare din tot festivalul. Este vorba despre Canto nr. 2. A fost foarte bine interpretată.

Care a fost motivul care v-a determinat să faceţi un film despre Aurel Stroe?

Pe de o parte, eram deja impresionat de muzica lui, iar pe de alta, după şapte ani a venit la Paris pentru o operă care trebuia să i se cânte la festivalul ce urma să aibă loc la Avignon. Am putut să îl întâlnesc, ne-am simpatizat, de altfel a şi locuit pentru un timp la mine în perioada în care a fost montat spectacolul. Era un compozitor care propunea lucruri cu totul şi cu totul noi. Apoi l-am vizitat la Bucureşti, în 1979, deci pe timpul lui Ceauşescu. După aceea a revenit el în Franţa, a locuit la mine timp de un an şi am rămas foarte legaţi. Ministerul Francez al Culturii i-a comandat lucrări, de pildă Concertul pentru vioară, care este o lucrare adesea cântată în Franţa. Am fost foarte buni prieteni.

Este unul dintre cei mai buni compozitori români ai generaţiei sale, alături de Tiberiu Olah şi alţii. Am impresia că muzicii sale nu i se acordă acum, nici în Franţa, nici în lume, importanţa cuvenită, ceea ce mi se pare scandalos. În '98 a avut o criză cardiacă, din care, din fericire, şi-a revenit. Asta se întâmpla la câteva săptămâni de la moartea tatălui meu. După ce mi-am pierdut tatăl biologic, am avut pentru o clipă senzaţia că îl voi pierde şi pe cel spritual. Aşa că mi-am zis că trebuie să fac ceva pentru a păstra urmele vieţii lui Aurel Stroe şi de aceea am decis să filmez câteva secvenţe. Asta numai pentru a-l avea în imagini, nu m-am gândit pe atunci să fac un film. Am turnat la Bucureşti, Timişoara, Cluj, la Mannheim, la Paris, la Poitiers. Apoi am filmat numeroase concerte de-ale lui. Am arătat aceste imagini unei importante case ce produce documentare de la Paris. S-au îndrăgostit efectiv de pelicula pe care le-am prezentat-o şi au hotărât să o monteze. Filmul a obţinut numeroase premii importante şi a fost rulat la Cinematograful MK2, un important cinematograf din Paris.

Credeţi că regimul comunist a sufocat sau mai degrabă i-a stimulat energia creatoare a lui Aurel Stroe?

Cred că a stimulat-o prin reacţie. Înainte de Ceauşescu, lucrurile se prezentau în nuanţe şi mai întunecate, era în perioada stalinizării României, când profesorul lui Stroe de compoziţie a fost pe punctul de a fi arestat şi condamnat. Exista această tendinţă de a elimina tot ceea ce era avangardă în muzică. Compozitorii acelei epoci au reacţionat la aceste presiuni în felul lor, contra acestui regim.

Deci cred că au fost mai degrabă stimulaţi. La fel ca în Uniunea Sovietică. Şi acolo compozitorii au reacţionat în felul lor la tendinţa de a-i sufoca (însă românii au făcut-o cu un spirit de avangardă creator superior compozitorilor sovietici). Este o muzică ce era foarte apreciată în Occident. Muzica românească se putea exprima în alte ţări. Însă după '89 există un fel de spirit de a imita tot ce vine din Occident, din America. Toate acestea au un efect pervers asupra creaţiei muzicale. Am mers la Odesa, de exemplu, patria lui Richter, Oistrah şi aşa mai departe, şi n-am găsit decât o partitură a lui Şostakovici. Deci se poate spune că s-a creat "un deşert muzical". Ţin minte că am venit în ţara voastră în timpul opresiunii şi mi-am dat seamă că există o solidaritate între compozitori şi public, iar sălile erau pline. Acum însă, am impresia că muzica contemporană nu mai reprezintă un subiect de interes pentru nimeni. E trist.

În filmul pe care l-aţi turnat, Aurel Stroe declară că dictatorul Ceauşescu nu avea încredere în compozitori. De ce credeţi că face această declaraţie, din moment ce muzica este un limbaj abstract, al cărei mesaj nu poate fi identificat cu precizie?

Într-adevăr, este foarte curios. A spus asta, şi încă a făcut-o zâmbind. Este adevărat că muzica este abstractă. În toate dictaturile muzicienii nu au scăpat de persecuţii: Hindemith, Schönberg, Webern, în Uniunea Sovietică Şostakovici, Prokofiev şi alţii. Muzica este o artă în care regimul nu se putea recunoaşte. Muzica era "deviantă". Era catalogată cu termeni de tipul "o artă burgheză", "cosmopolită". Deci nu putea fi controlată, aşa cum putea fi un film sau un roman sau o piesă de teatru. Era privită cu neîncredere şi condamnată, pentru că nu corespundea modelului impus, aceluia populist. Poporul era cel care trebuia să decidă în probleme de estetică, şi nu compozitorul. Regimul era împotriva individualismului creator al compozitorului. Aurel povesteşte lucrurile acestea râzând, chiar dacă a avut multe probleme, mai ales cu "Choeforele", în scena morţii tiranului, care putea fi interpretată ca moartea lui Ceauşescu.

Ce elemente disting muzica lui Aurel Stroe?

Asemenea lui Wagner, Stroe creează lumi sonore nemaiauzite. Pentru mine, muzica lui Stroe este una vie, din care, deşi obişnuită la început, construieşte ceva magnific. Este inimitabil. Inventează forma în afara modelelor consensuale ale muzicii contemporane de acum şi de atunci. Este mereu cu un pas înaintea modelelor care ni se impun. Acum acestea provin din Germania, sau Italia, Sciarrino, de exemplu. În anii '70, monopolul era deţinut de Boulez, iar în anii '80 la modă era muzica spectrală. Eu interpretez aceste fenomene ca aparţinând unor "mode", aşa cum erau şi în secolul al XIX-lea, pe timpul lui Berlioz sau Schumann. Şi pe atunci existau modele "academice" precum Aubert. Schubert era ignorat în favoarea lui Moscheles, de exemplu. Aurel e ca Schubert, un inovator. Are şi laturi beethoveniene, care nu s-a conformat unei societăţi superficiale.

Cum s-a desfăşurat colaborarea dumneavoastră cu Laurence Pietrzack, cea care a contribuit la montarea filmului?

A fost o întâlnire care s-a produs din întâmplare. Eu aveam o piesă care trebuia cântată la Radio France. La final a venit să mă vadă, să mă felicite. Am întrebat-o cu ce se ocupă şi mi-a spus că este regizoare. Auzind aceasta, i-am povestit despre imaginile pe care le aveam cu Aurel Stroe, i-am propus să le privească şi să facem un film. Existau lucruri care trebuiau îndreptate, pentru că eu nu mă pricepeam la tehnică, la balansul de culoare etc. Am returnat nişte scene cu Aurel, în România, apoi în Germania. Apoi ne-am ocupat, timp de o lună, de montaj. Ea are o privire mai generalistă, a cuiva care iubeşte muzica, eu, în calitate de compozitor, aveam o privire mai specializată şi riscam să blochez filmul într-o sferă prea complicată.

Misiunea noastră a fost aceea de a crea un film care să fie generalist, în urma căruia oamenii să îl înţeleagă şi să îl iubească pe Aurel Stroe şi în acelaşi timp specialiştii să aprecieze elementele de originalitate ale muzicii lui Stroe. Am vrut un film care să fie accesibil tuturor . Am reuşit asta datorită lui Laurence. Dacă l-aş fi realizat de unul singur, ar fi ieşit ceva prea tehnic, prea specializat. Un film care ar fi putut fi rulat numai la festivalurile de muzică contemporană. Sunt însă mulţumit de film în forma sa finală.

Care este preocuparea tinerilor muzicieni pentru muzica contemporană?

În Franţa există multe orchestre care interpretează adesea genul acesta de muzică. În Conservatoare muzica contemporană este foarte prezentă, iar tinerii îi dedică multă atenţie. Interpretează piese pe care noi, la vârsta lor, nu eram capabili să le cântăm. Muzica contemporană este foarte bine integrată în curriculum-ul lor, ceea ce este formidabil. Este drept că nu suntem mediatizaţi. Reuşim cu greu să apărem la televizor sau la anumite emisiuni de radio. Există puţine cronici ale recitalurilor de muzică contemporană. Acest fenomen se datorează redactorilor-şefi sau celor care întocmesc programe TV şi radiofonice. Totuşi nu avem de ce să ne plângem pentru că există un public care răspunde mereu "prezent" la concerte.