Dirijorul Sir John Eliot Gardiner a dirijat la Palatul Rudolfinum Orchestra Filarmonicii Cehe pe 26 august 2010, în cadrul Festivalului „Praga lui Dvorak”, într-un program ce a cuprins Uvertura „Carnavalul” şi Simfonia a 8-a de A. Dvorak, precum şi Balada lui Blanik de Leos Janacek. Despre pasiunea sa pentru muzica cehă, colaborarea cu Sir Charles Mackerras şi nu numai, Sir John Eliot Gardiner a vorbit într-un interviu realizat de colegii noştri de la Radiodifuziunea Cehă din Praga.


Aş dori, pentru început, să vorbim despre lucrarea lui Janáček, Balada lui Blanick, nu foarte des cântată şi nu foarte cunoscută. De ce aţi ales-o?

Iubesc toată muzica lui Janáček şi cred că este o lucrare foarte frumoasă. Povestea este una celebră, este un mit pe care toată lumea în Cehia îl cunoaşte. Muzica lui Janáček bazată pe această poveste nu este însă cunoscută. După prima repetiţie, Filarmonica Cehă părea a avea dificultăţi. În următoarea zi, totul era în regulă. Lucrarea este, la fel ca toată muzica lui Janáček, scrisă într-un mod straniu, distinct: trebuie să te obişnuieşti cu notaţia, cu excentricităţile compozitorului. Apoi, se dezvăluie o muzică foarte frumoasă, originală, lirică, delicată, în care poţi să simţi experienţa eroului mergând pe munte şi văzând cum armele devin inofensive. El visează, iar muzica este foarte emoţionantă, mi se pare minunată.


Care este atitudinea dumneavostră faţă de Janáček? Ce înseamnă acest compozitor pentru dumneavoastră?

Este, după părerea mea, cel mai original compozitor ceh al secolului XX, cel care a avut impactul cel mai mare în afara ţării sale, de exemplu în Marea Britanie. Am dirijat trei opere ale sale: Jenůfa cu Filarmonica Cehă la Salzburg în 2001, Katya Kabanova la Teatrul La Scala şi Vulpişoara cea isteaţă la Covent Garden. De fiecare dată m-am consultat cu Charles Mackerras, i-am cerut sfatul, am analizat materialele disponibile şi pot spune că aceste opere mi se par extraordinare. Sunt atât de pline de durere şi teamă, iar timbrurile şi orchestraţia sunt foarte originale, iar limba cehă este utilizată într-un mod minunat. Cred însă că Janáček are un mare rival, pe Martinů. Mai ales Simfonia a VI-a, pe care am dirijat-o în februarie şi o vom cânta din nou duminică, 29 august, la Londra, este o capodoperă. Se simte în muzică fragilitatea şi vulnerabilitatea sa, dacă ne gândim la accidentul pe care l-a avut când a căzut, s-a lovit la cap şi a surzit. Muzica este plină de durere şi dor de casă, o realizare remarcabilă.


Aţi vorbit despre Sir Charles Mackerras ca un fel de sfătuitor al dvs. Ne puteţi oferi mai multe detalii despre această relaţie de colaborare?

Dirijorii nu sunt de obicei foarte prietenoşi unii cu ceilalţi, iar Charles a fost o excepţie de la regulă. M-a văzut în Bărbierul din Sevilla de Rossini în 1969, când eram chiar la începutul carierei şi m-a ales pentru a dirija Flautul fermecat la Opera Naţională Engleză, el fiind Director artistic. Mi-a oferit două reprezentaţii, fără nici un fel de repetiţie sau pregătire. Dar a avut încredere în mine, mulţumesc lui Dumnezeu că a ieşit bine, aşa că m-a invitat din nou, pentru a dirija în următoarele două stagiuni opt reprezentaţii cu Răpirea din Serai. Mi-a devenit prieten şi am împărtăşit multe pasiuni şi interese în muzică, precum dragostea pentru Händel sau Mozart. Obişnuia să mă sune când pregătea Schumann pentru a-mi cere părerea cu privire la interpretarea simfoniilor, iar eu la rândul meu puteam să-i cer sfaturi pentru Janáček, de exemplu. A fost o foarte bună relaţie colegială şi a fost foarte trist să-mi iau rămas bun. L-am văzut anul acesta dirijând remarcabil opera Învârtirea şurubului de Britten la Opera Naţională Engleză. Apoi a avut loc în iulie un concert la Australia House din Londa, care a fost un fel de rămas-bun. Eu dirijam la Paris, dar am venit special să-l văd, ştiam că va urma despărţirea. Era foarte bolnav, însă era genial, un mare muzician şi un prieten extraordinar.


Îl cunoaştem pe Sir Charles ca pe un expert în muzica cehă. Care a fost însă contribuţia sa în domeniul muzical în Marea Britanie?

Cred că putem spune că nu a fost niciodată apreciat aşa cum ar fi meritat. Cred că spre sfârşitul vieţii a primit un anumit statut de „venerabil”. Aşa se întâmplă aici, tindem să-i venerăm pe cei în vârstă, dar ar fi putut să fie apreciat de mai devreme, mult mai mult, pentru că era un dirijor de operă de primă mână, într-un repertoriu foarte vast. Ar fi putut cu uşurinţă să devină Dirijor principal la Covent Garden şi cred că este mare păcat faptul că acest lucru nu s-a întâmplat. Ar fi putut într-adevăr să aibe orice post şi-ar fi dorit. Dar admiraţia şi afecţiunea mea pentru el este într-un fel legată de dragostea sa pentru muzica cehă, pentru că a studiat cu Talich, care este într-un fel părinte al unei părţi semnificative a muzicii cehe. Charles era cu adevărat remarcabil.


Revenind la concertul alături de Filarmonica Cehă, repetaţi zilele acestea Simfonia a 8-a de Dvořák, care are desigur o tradiţie în ceea ce priveşte interpretarea. Încercaţi sau doriţi să schimbaţi această tradiţie?

Nu, ceea ce doresc să fac este să scot la iveală calităţile intrinsece ale stilului ceh de interpretare al acestei orchestre, în special sunetul suflătorilor de lemn. Publicul va asculta mai ales compartimentul suflătorilor de lemn, tipul de sunet pe care această orchestră îl poate produce, care este extrem de individualizat. Nu este vechiul sunet generalizat pe care îl întâlnim acum adesea în Europa, ci are un caracter propriu, pe care îl apreciaz şi vreau să-l evidenţiez. Trebuie doar să insişti pentru ca ei să aibă curajul de a fi foarte personali şi individuali. Este o orchestră care poate să cânte foarte bine dar care trebuie încurajată şi stimulată pentru a cânta şi mai bine, alfel există riscul de a scădea sub performanţele pe care le are. Iar eu doresc ca obţinerea acestei performanţe să fie pe primul plan pentru ei.


Ce părere aveţi despre Simfonia a 8-a de Dvořák, pe care un critic a descris-o după premieră ca fiind o muzică în stil „Rossina”?

Cred că a perceput-o greşit. Pentru mine, Simfoniile a 7-a şi a 8-a sunt cele mai bune ale lui Dvořák, îmi este greu să aleg între ele. În Simfonia a 8-a de exemplu, sol major-ul este derutant, ea nu începe în această tonalitate şi are o latură întunecată, melancolică. Partea lentă îmi aminteşte de Marşul funebru din Eroica, partea a III-a este un fel de ländler sau vals, nu un scherzo, de un şarm incredibil. Trio-ul acestor mişcări este nespus de frumos variaţiunile din partea a IV-a sunt pline de caracter, vivacitate şi culoare. Rolul meu în această Simfonie este să încurajez muzicienii să fie ei înşişi, să fie individuali. Trebuie să restabilesc o legătură între ei pentru că au fost în vacanţă, nu au cântat împreună de o vreme şi încerc să-i readuc într-o formă bună.

Solistul concertului din Praga, şi apoi al celui din Londra este Lars Vogt. Vă aflaţi la prima colaborare cu acesta?

Da, şi aştept cu nerăbdare acest moment.


Susţineţi patru concerte în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului BBC Proms. Ne-aţi putea vorbi şi despre ele?

Acum două săptămâni am interpretat toate cele 6 Concerte Brandemburgice cu English Baroque Soloists, o plăcere imensă pentru mine. Nu le-am dirijat pe toate, ci trei dintre ele şi a fost o adevărată încântare. Ultimul meu concert la BBC Proms în acest sezon este cu Vespro della Beata Vergine de Monteverdi, la 400 de ani după prima tipărire. Este o lucrare specială pentru mine, un fel de „lucrare fetish” cu care am debutat la BBC Proms în 1968, deci acum foarte mult timp, 42 de ani. Am dirijat-o de mai multe ori în acest răstimp, inclusiv în Basilica San Marco din Veneţia. Este una dintre lucrările la care mă întorc mereu cu mare afecţiune şi cu prospeţime.


Încă o întrebare despre BBC Proms. În opinia mea, este un festival extraordinar, dar care ar putea să apropie muzica de mai multă lume, nu doar de Marea Britanie. Este un trend general în această ţară ca muzica să fie susţinută sau există şi complicaţii din acest punct de vedere?

Există complicaţii foarte mari, la fel ca şi celelalte ţări europene, trecem prin recesiune la momentul actual. Se fac tăieri majore la bugete, granturi şi subvenţii. Ansamblurile mele trec şi ele printr-o perioadă foarte dificilă. La BBC Proms se face o muncă extraordinară, directorul Roger Wright a realizat pentru acest an o serie fantastică de concerte, probabil cea mai interesantă ediţie pe care am ascultat-o, având în vedere că particip ca spectator din anii 1964-65 şi că dirijez cam în fiecare an începând din 1968. Este o perioadă foarte dificilă, unii spun că muzica clasică este pe cale de dispariţie. Trebuie doar să mergi la BBC Proms ca să te convingi că această afirmaţie este aberantă.


Cât de mult depinde muzica clasică în Marea Britanie de suportul oferit de Stat?

Principalele instituţii, precum Operele şi cele cinci mari orchestre din Londra, dar şi unele din provincie depind în principal de finanţarea de la Stat. O orchestră precum English Baroque Soloists, care este un ansamblu independent, primeşte finanţare de la Stat doar ocazional, am primit un „pachet de salvare” anul trecut, să sperăm că primim unul şi în acest an. Este foarte delicat să mergi mai departe. Iar sistemul de donaţii prin taxe care există în America, de exemplu, nu se aplică la noi. Este foarte dificil să obţii fonduri caritabile în această perioadă, la fel şi sponsorizări comerciale. Trecem prin vremuri extrem de grele, dar cred că vom reuşi să mergem mai departe.