În 26 septembrie 2010, pianistul britanic Sam Haywood revine la Bucureşti în cadrul campaniei „Cruciada culturii”, iniţiată de Agenţia de Vise. La Ateneul Român, potrivit organizatorilor, va interpreta un program ce cuprinde Barcarola op. 65 nr. 6 în sol minor de Charles Valentin Alkan, Barcarola op. 60 în Fa diez major, Balada nr. 2 op. 38 în Fa major, Balada nr. 4 op. 52 în fa minor, Scherzo op. 31 nr. 2 în si bemol minor, Scherzo nr.1 în si minor op.20, Nocturna op. 27 nr. 2 în Re bemol major şi Poloneza op. 53 nr. 6 în La bemol major de Frédéric Chopin şi Nocturna nr.2 în do minor de John Field, precum şi Romanţa din Concertul nr.1 în mi minor op.11 pentru pian şi orchestră de Frédéric Chopin, în aranjamentul pianistului. Înainte de venirea la Bucureşti, am stat de vorbă cu Sam Haywood despre biografia sa artistică şi despre lucrările pe care urmează să le interpreteze la Ateneul Român.


Publicul român v-a cunoscut în luna mai a acestui an, în ipostaza de partener de recital al lui Joshua Bell. Cum a fost pentru dumneavoastră această experienţă, a călătoriei muzicale pe mapamond alături de violonistul american?

A fost o experienţă fantastică, provocatoare, plină de emoţie şi de satisfacţii. Vom mai susţine 35 de recitaluri anul viitor, pentru că am lucrat foarte bine împreună şi am avut experienţe minunate.

Faptul că vă întoarceţi în România mă face să cred că v-aţi simţit bine aici, alături de publicul român.

A fost foarte frumos şi abia aştept să mă întorc! Reacţia publicului a fost minunată, iar după concert am cunoscut câţiva oameni deosebiţi, am vizitat centrul vechi al oraşului şi am luat masa împreună, pe o terasă, în atmosfera caldă a serii din Bucureşti, mult diferită de cea răcoroasă a Londrei.

În viitorul recital, de la Ateneul Român, din 26 septembrie 2010, veţi cânta în mare parte, lucrări de Frédéric Chopin. Când aţi descoperit pentru prima dată frumuseţea muzicii lui Chopin?

Destul de devreme. Prin intermediul discurilor lui Arthur Rubinstein am ajuns să cunosc muzica lui Chopin. M-am îndrăgostit de ea şi mi-a călăuzit întreaga carieră. Chopin vorbeşte publicului atât de direct, cum nu o mai face niciun alt compozitor. Oricine se poate regăsi în această lume sonoră. Îmi place foarte mult combinaţia dintre melancolie şi speranţă din muzica lui Chopin şi de aceea îmi e foarte apropiată de inimă.

Când aţi simţit că aţi înţeles arta lui Chopin în totalitate?

Nu sunt sigur că am reuşit. E un proces lung de dezvoltare, ce presupune să fii mereu în preajma muzicii lui. De fiecare dată când cânt o piesă a lui Chopin găsesc ceva nou şi cred că aşa va fi întotdeauna. Felul în care o vezi se schimbă tot timpul, pe masură ce înaintezi în vârstă şi devii mai experimentat. Este o experienţă din care ai de câştigat.

Aţi avut ocazia extraordinară de a cânta şi de a înregistra pe pianul Pleyel care i-a aparţinut lui Chopin. Ce a însemnat pentru devenirea dumneavoastră artistică această oportunitate?

Acest instrument, iubit de Chopin, te introduce într-o lume magică. Cântând la el, te simţi mai aproape de lumea sonoră a compozitorului, pentru că timbrul acestui pian este foarte diferit de cel al instrumentelor moderne. Te ajută să vezi şi să cânţi muzica într-un fel diferit. Are un sunet cald, îmbrăcat în aur şi argint. E foarte greu de descris, trebuie auzit. E foarte diferit de pianele din zilele noastre.

În ce măsură pianul Steinway de la Ateneul Român va putea reda această lume sonoră chopiniană, dat fiind că este un pian al zilelor noastre, un pian modern?

Pianul Steinway de la Ateneu e un instrument minunat, e foarte uşor de controlat, are o uriaşă paletă de culori. Într-un fel cred că e mai simplu să cânţi pe un instrument ca Steinway-ul de la Ateneu. Pe Pleyel trebuie să munceşti din greu. Cei ce cunosc tehnica de construcţie ştiu că acest pian foarte vechi, de aproximativ 180 de ani, nu are mecanismul eşapamentului dublu, aşa încât dacă vrei să apeşi din nou clapa, trebuie să aştepţi să revină complet la poziţia iniţială, lucru care nu se întâmplă la pianele moderne. Deci e o senzaţie diferită sub degete. Din experienţa extraordinară de a cânta la Pleyel, am învăţat mult despre muzica lui Chopin.

Frumuseţea regiunii dumneavoastre natale, Lake District, romantismul acestui ţinut, vă inspiră atunci când interpretaţi lucrările lui Chopin?

Da, mă inspiră indiferent ce muzică interpretez. Este un loc în care mă duc să-mi limpezesc mintea, să revizuiesc ceea ce am făcut, să mă plimb pe dealuri. În special după ce am fost în atât de multe oraşe şi am cunoscut atâţia oameni, cred că să fii singur într-un astfel de loc nu doar că ajută, dar este necesar. Este un loc minunat şi îl recomand tuturor celor care vor să-l viziteze.

La Bucureşti, veţi cânta şi lucrări de Charles Valentin Alkan, John Field, alături de cele ale lui Frédéric Chopin. Vi se pare că cei trei compozitori împărtăşesc aceeaşi lume ideatică?

Până la un moment dat, da. Ei provin din aceeaşi perioadă, dar au limbaje muzicale diferite şi îmi place să introduc câteva piese necunoscute într-un program celebru, în special piese care se leagă de cele din program. Pe Alkan l-am inclus pentru că a fost vecinul lui Chopin la Paris şi e frumos să ai o Barcarolă a lui, alături de una de Chopin. Este o muzică ce surprinde publicul într-un mod plăcut, o piesă foarte melodioasă. Iar lucrarea lui Field este de asemenea interesantă, pentru că el a inventat forma de nocturnă, aşa că l-a influenţat pe Chopin şi este plăcut să le aşezi lucrările una lângă cealaltă.

În anii formării dumneavoastră, aţi studiat cu Paul Badura Skoda, un pianist care în cadrul Festivalului de la Besançon 2010 îi va aduce, prin recitalul său, un omagiu pianistului român Dinu Lipatti. Radio România Muzical va organiza în această toamnă o serie de manifestări prin care vor fi marcaţi cei 60 de ani ce au trecut de la moartea lui Dinu Lipatti şi aş fi curioasă să aflu cum îl percepe pianistul Sam Haywood pe legendarul Dinu Lipatti, interpretul magistral al lui Chopin?

Îl admir. Toate piesele cântate de Lipatti sunt ca nişte bijuterii de mare preţ pentru mine. Le iubesc foarte mult. Sunt foarte directe şi expresive, totodată; e foarte dificil de descris, dar m-au convins foarte mult, iar înregistrarea cu Barcarola de Chopin îmi place foarte mult, la fel ca si Sonata. Are un stil foarte diferit de al meu, dar a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru mine. Este o adevărată tragedie că a murit aşa de tânăr.

De asemenea, i-aţi fost elev Mariei Curcio, cea care le-a fost profesoară şi pianiştilor Mitsuko Uchida, Pierre-Laurent Aimard, Radu Lupu şi Martha Argerich. Care era secretul său în predarea instrumentului?

Nu sunt sigur. Cred că a fost o combinaţie. În primul rând moştenirea sa muzicală a fost incredibilă. A fost prietenă cu Benjamin Britten, cu tot felul de mari muzicieni şi desigur i-a fost elevă lui Artur Schnabel, care a modelat-o foarte mult. Influenţa epocii de aur a marilor pianişti este foarte puternică la Maria. A fost o persoană foarte umană, foarte caldă; aveai mereu senzaţia că doreşte să te ajute. Mi-a fost o foarte bună prietenă, pe lângă faptul că mi-a influenţat viaţa muzicală. A fost o minunată doamnă.

Domnule Sam Haywood sunteţi şi compozitor, nu doar pianist. Aţi scris Cântecul pinguinilor, de pe coloana sonoră a filmului „Marşul pinguinilor” (La marche de l’empereur, 2005). Cum a fost această experienţă?

Îmi place să compun, este un lucru ce-mi aduce multe satisfacţii. Nu am scris multă muzică, ci în principal piese mici dedicate prietenilor şi familiei. Acest exerciţiu m-a învăţat mult despre interpretare, pentru că e necesar să te gândeşti foarte mult la structură şi la cum construieşti muzica atunci când scrii. Deşi iau compoziţia în serios, nu este adevărata mea profesie şi nu câştig mulţi bani din ea, dar îmi place şi voi continua să o fac toata viaţa pentru că este o parte din ceea ce înseamnă să fii muzician şi să adaugi elemente în plus carierei tale. Filmul „Marşul pinguinilor” este minunat. L-am întâlnit pe regizorul Luc Jacquet nu demult şi a spus lucruri bune despre piesa mea. A fost o experienţă amuzantă.

Recent, aţi realizat un aranjament al Romanţei din Concertul nr.1 de Frédéric Chopin. Un alt element adăugat carierei dumneavoastră...

Există câteva aranjamente ale Romanţei, cea mai cunoscută fiind probabil cea a lui Balakirev. Dar, să vă spun drept, am fost cam dezamăgit de această transcripţie, pentru ca nu conţine prea multe elemente din partitura orchestrei. În aranjamentul meu am încorporat practic totul: textura şi vocile orchestrei. Sper că va merge, dar acest lucru îl va hotărî publicul.

Biografia dumneavoastră consemnează faptul că sunteţi magician amator, o pasiune destul de neobişnuită. Cum aţi ajuns la acest hobby?

Încă de când eram copil ştiam câteva trucuri cu o cutie fermecată, care era jucăria mea preferată, şi de această preocupare nu m-am despărţit niciodată. Multe lucruri au venit şi au plecat, dar magia a rămas şi cred că e un lucru minunat. Este ca muzica, universală, şi mie îmi place să uimesc oamenii. Nu sunt extraordinar, dar sunt suficient de bun ca să ajut într-o situaţie de socializare, atunci când oamenii nu se cunosc. Dacă faci un truc de magie, poţi pune lucrurile pe roate; oamenii îl vor discuta şi se vor apropia. Este folositor.

Veniţi în România ca parte a unui proiect amplu intitulat „Cruciada culturii”. Dacă ar fi să schimbaţi, printr-o magie, ceva din contextul cultural sau muzical internaţional, la ce v-aţi gândi?

Cred că sunt lucruri care într-un fel ajută cultura muzicală, dar în acelaşi timp creează un fel diferit de cultură. Unul dintre acestea este industria de înregistrări. Există atât de multe înregistrări, cu orice lucrare, încât oamenii ajung să se aştepte la o anumită interpretare pe care au auzit-o pe o înregistrare. Pe de altă parte, această industrie aduce muzica aproape de publicul larg şi acest lucru este minunat. Cred că ar fi bine ca aceste înregistrări să se facă live, aşa încât să poţi simţi emoţia, ca atunci când eşti în public. Multe înregistrări sunt „lucrate”, tăiate de milioane de ori şi nu sunt sigur că seamănă cu ce auzi în concert. Un alt lucru sunt competiţiile muzicale. Nu sunt chiar sigur de puterea acestor competiţii. Sunt atât de multe, iar criteriile sunt orientate către perfecţiune, către tempo-urile cele mai rapide, lucruri care caută să impresioneze mai degrabă decât să accentueze ceea ce vrea să spună muzica. Dar pe de altă parte, mulţi muzicieni minunaţi au câştigat competiţii şi şi-au obţinut notoritatea în acest fel, aşa că e greu să separi în alb şi negru, dar sunt lucruri legate de înregistrări şi de concursurile muzicale care nu-mi plac în întregime.