Artistul maghiar va fi solist la concertului desfășurat vineri, 23 noiembrie în Festivalul RadiRo

Domnule Kristof Baráti, vă mulțumim că ați acceptat invitația de a le vorbi ascultătorilor noștri. Urmează să concertați în Festivalul RadiRo și ne bucurăm să putem afla mai multe despre activitatea dumneavoastră. Veniți pentru prima dată la București?

În stagiunea trecută am cântat ca solist și am dirijat la Cluj și la Târgu Mureș, împreună cu prietenul meu Istvan Vardai, însă vin pentru prima oară la București, așa că va fi foarte interesant pentru mine.

Am citit faptul că, în copilăria dumneavoastră, ați petrecut câțiva ani în Venezuela, unde ați cântat împreună cu câteva orchestre. Despre ce ansambluri este vorba?

Am petrecut în Venezuela aproape 11 ani, pentru că părinții mei cântau în orchestre de acolo în vremea copilăriei mele, așa că mi-am început studiile muzicale în această țară și am susținut primele concerte împreună cu Orchestra Simfonică din Venezuela și cu câteva ansambluri de cameră. A fost o etapă foarte interesantă a vieții mele și este dificil să vă povestesc în câteva cuvinte toate influențele pe care le-am resimțit în acea perioadă, dar au fost momente importante pentru mine.

Ați urmat Academia Franz Liszt din Budapesta; clădirea instituției găzduiește și Muzeul Franz Liszt, în care sunt expuse instrumentele pianistului și compozitorului, împreună cu o serie de obiecte personale. Este cu siguranță un loc plin de inspirație pentru un pianist. Cum a fost pentru dumneavoastră, ca violonist, să studiați la această Academie?

Îmi place foarte mult acest oraș minunat, Budapesta, și pot spune, fără nicio exagerare, că profesorii și violoniștii maghiari din secolul al 19-lea și începutul secolului 20 au exercitat o uriașă influență asupra artei violonistice. Așa că, să studiezi la Budapesta, este un lucru important pentru orice violonist, indiferent de naționalitate. Dar pentru mine este esențial să fiu conectat cu diferite ramuri ale școlii violonistice maghiare: cea de la Bruxelles, a lui Hubay, Joachim în Germania, Leopold Auer în St. Petersburg. Este interesant să vezi toate aceste locuri diferite în care violoniștii maghiari au statuat tradiția violonistică, care nu era una omogenă sau nu se identifica cu o anumită școală. Tradiția consta în găsirea acelor talente care aveau potențialul de a se dezvolta. Iar acești mari pedagogi erau capabili să transmită o anumită mentalitate muzicală, tehnica violonistică aflată într-o rapidă evoluție la sfârșitul secolului al 19-lea dându-le posibilitatea celor cu adevărat talentați să devină violoniști de prim nivel ai veacului. Așa că pentru mine acest loc are o semnificație mai profundă, dar este totodată și un oraș în care este minunat să trăiești, să studiezi și sunt foarte bucuros că am avut această ocazie.

Ați studiat cu maestrul Eduard Wulfson, despre al cărui stil de interpretare Sir Yehudi Menuhin a spus că este în cea mai pură tradiție rusească. Din acest unghi, cum ați descrie propria dumneavoastră experiență muzicală cu maestrul Wulfson?

În primul rând eu nu consider că Eduard Wulfson aparține vreunei tradiții, în cea mai bună accepțiune a termenului, pentru că are o personalitate incredibilă și este un pedagog minunat, căruia nu i se potrivește nicio etichetă. Detaliind, el are o viziune foarte largă asupra muzicii și asupra gândirii muzicale; asistase la numeroase cursuri de măiestrie, nu doar pentru vioară, ci și pentru canto (Dietrich Fischer Dieskau, Elisabeth Schwartzkopf) șamd. Ceea ce preda nu se limita strict la vioară; de fapt, nici nu putem vorbi despre predare, ci despre un studiu detaliat pe care îl făceam împreună, cu o intensitate aflată mai presus de standardele instituționale. Pentru mine a fost o perioadă importantă; am un respect imens și pentru maestrul Menuhin care a făcut comentariul respectiv, însă cred că o caracterizare care i s-ar potrivi mai bine maestrului Eduard Wulfson ar fi aceea a unei persoane extraordinare, a unui pedagog excepțional, un prieten bun (suntem în continuare în relații apropiate), și, pentru mine, o sursă principală de libertate în muzică și un model în artă. Cred că aceasta este cea mai importantă sarcină a unui pedagog: să aduci cât mai multă libertate în cântatul unui tânăr. Această deschidere și studiul intens au contat enorm în evoluția mea muzicală.

În anul 1996, Sir Yehudi Menuhin a fost Președinte al juriului la Concursului Jacques Thibaud de la Paris, unde dvs. ați câștigat Premiul al II-lea. În 1997, a făcut parte din juriul Concursului Regina Elisabeta de la Bruxelles, când ați obținut Premiul al III-lea. Presupun că ați avut ocazia să vă întâlniți. Ați primit sfaturi de la domnia sa?

Cred că pentru orice violonist, Sir Yehudi Menuhin este o adevărată legendă a secolului 20. Când privesc înapoi, spre marii violoniști ai acelui veac, regret că nu am putut să-i cunosc. Sunt foarte onorat că am avut prilejul să-l întâlnesc, la Paris, la Bruxelles, pe maestrul Menuhin și cred că era un talent formidabil violonistic și muzical. Ceea ce mi se pare uimitor în ceea ce îl privește este aspectul uman al comportamentului lui, ceea ce îl face să fie una dintre cele mai generoase personalități ale secolului 20. Nu știu sigur, dar sunt înclinat să cred că pe parcursul întregii sale vieți a militat pentru valorile umanității în general, nu doar pentru cele muzicale sau culturale și de aceea consider că a fost una dintre acele personalități exemplare. Am fost fericit că l-am întâlnit. Dacă mi-a dat sfaturi? Da, mi-a dat. De pildă: "cântă în tempo-ul în care poți să te exprimi", pentru că știți că în vremurile de azi și mai ales în competiții, există o anumită atmosferă cu privire la virtuozitate și la controlul deplin asupra instrumentului. Mulți dintre concurenți au probleme cu privire la echilibrul dintre virtuozitate și muzicalitate. Menuhin ne-a spus tuturor să nu uităm să alegem exact acel tempo în care ne putem exprima cel mai bine. Acesta a fost principalul său sfat. Din păcate pentru mine, nu s-a mai putut realiza un proiect comun în care Bruno Monsaingeon era producător și în care 8 sau 9 tineri violoniști urmau să interpreteze concerte, sub conducerea dirijorală a maestrului Menuhin. Peste câteva luni, maestrul s-a stins din viață în mod neașteptat, iar proiectul nu a mai putut fi concretizat.

Domnule Kristof Baráti, sunteți pasionat de fotografie. Vă puteți imagina Concertul nr.2 pentru vioară de Bela Bartok, ca pe o succesiune de fotografii?

Cea mai importantă deosebire dintre muzică și fotografie este aceea că muzica este o călătorie în timp. Asta nu înseamnă că nu spune o poveste concretă, ci doar că lucrurile sunt expuse în succesiune, în timp. Iar o fotografie este exact opusul: este o poveste a unei microsecunde, deci putem spune că este o istorisire foarte scurtă. Desigur că în anumite fotografii poți încerca să găsești lucruri mai interesante, nu doar frumusețea unei imagini, însă un eventual decor al Concertului pentru vioară de Bela Bartok ar trebui să fie plin de energie. Este interesant că a început să compună acest Concert pentru vioară cu partea a doua, care este o formă variațională, însă când a discutat cu Zoltan Szekely despre acest concert a aflat că interpretul dorea ceva mai convențional din punct de vedere structural, așa că după aceea s-au născut și celelalte secțiuni. De aceea cred că este dificil de găsit o singură fotografie sau o singură idee despre acest concert, însă există diferite aspecte folclorice în acest concert, câteva momente deosebit de emoționante, și totodată o oglindă în care se vede un om, Bartok, cu siguranță un geniu componistic al secolului 20 și totodată o personalitate interesantă și complexă. Bartok era foarte introvertit, dar în muzica sa îl descoperim deosebit de emoțional, uneori extrem de profund, reflectând nu una dintre cele mai dificile perioade ale umanității - mijlocul de secol 20 -, ci speranța și lumina. Acestea sunt aspecte ce pot fi găsite în cel de-al doilea Concert pentru vioară.

După Concertul din Festivalul RadiRo, ce alte proiecte muzicale veți avea?

Urmează să cânt la Berna, în Elveția, foarte curând, Concertul nr.1 de Paganini. Am mai multe proiecte legate de muzica de cameră. În primul rând Festivalul meu, de vară, pe care deja îl pregătesc. În luna ianuarie urmează să cânt ca solist și să dirijez în Ungaria. Este o combinația între a interpreta diferite concerte solistice și pregătirea pentru cea de-a doua parte a stagiunii, care va începe după Crăciun. În mare, asta va urma.