Vestea stingerii din viață a pianistului Radu Lupu a îndurerat întreaga lume muzicală de pretutindeni, melomani și muzicieni deopotrivă. Pentru dirijorul Cristian Mandeal, această veste a fost copleșitoare, pianistul Radu Lupu fiindu-i un foarte bun prieten.

Maestre Cristian Mandeal, ați fost foarte bun prieten cu pianistul Radu Lupu - o prietenie care s-a legat din vremea adolescenței. Apoi, la vârsta maturității, ați efectuat împreună turnee, ați derulat o serie de concerte în țară și în străinătate. Radu Lupu a fost cel care v-a ajutat să aveți prima colaborare în Occident după revoluția din '89. Un muzician pe care, practic, l-ați idolatrizat. Cum vă amintiți acum, la momentul stingerii din viață a ilustrului artist, prietenul dumneavoastră, toată această istorie pe care ați trăit-o împreună?

Pentru mine este o veste devastatoare pentru că, odată cu Radu, se stinge o epocă. Radu a fost un enorm artist, a fost un muzician inegalabil. Capacitatea lui de a scormoni sensuri muzicale nestrăbătute, neînțelese, nedescoperite de alții a fost absolut unică. Mie mi-a fost marele exemplu, mie mi-a fost nu numai prieten, mi-a fost, în același timp, mentor indirect pentru ceea ce am încercat și eu la rândul meu, în măsura în care m-a ajutat talentul, să înțeleg și să produc din acest univers infinit al muzicii. Radu, însă, depășește tot ceea ce am cunoscut și am auzit vreodată din partea vreunui muzician. Pentru el, universul muzical a fost infinit, un cosmos în care el se situa cu o enormă ușurință, înțelegere și superioritate aș spune față de oricare alt muzician pe care l-am mai întâlnit în viață.

Cu alte cuvinte, este o pierdere de neînlocuit. Chiar dacă nu a mai cântat în ultimii ani și știam că este foarte bolnav - ultimul concert l-a avut în 2019, la Londra; renunțase la penultimul lui concert care ar fi trebuit să aibă loc cu Orchestra Română de Tineret la Paris, cu mine ca dirijor... știam că este bolnav, știam că nu mai poate să revină... cu toate astea, pierderea pe mine m-a marcat într-un mod neașteptat. O astfel de existență... mie mi se pare că este nedrept din partea soartei ca să fie curmată. Acest tip de oameni ar trebui să trăiască veșnic, indiferent cum și în ce condiții.

Pentru mine, Radu a fost lumina muzicii, a tinereții, a formării mele ca muzician și ca prieten. Cântam împreună la 4 mâini când eram foarte tineri, apoi am făcut zeci de concerte împreună în diverse turnee în Italia, în Japonia, în Germania, desigur și în România. Oricare întâlnire cu el era pentru mine un eveniment major. Nu numai că-l însoțeam și aveam bucuria de a mă afla din nou cu el, de a mă regăsi cu el împreună pe o scenă, dar în toate astea exista și o lecție nouă. Dacă cineva m-a "inhibat" ca partener în toată viața mea, acesta a fost unicul om care m-a situat într-o zonă de timiditate în relația cu el, a fost Radu Lupu. Mi se părea că îi sunt mult inferior și că nu merit să cânt cu el, lucru care-mi dădea și o anumită inhibiție în propria mea evoluție. Cu toate astea, bucuria de a fi cu el, domina.

Un artist discret, care oferea puține interviuri și care nu agrea muzica înregistrată, deși a lăsat moștenire câteva discuri memorabile. Ce anume considerați că se poate constitui drept moștenirea muzicală a lui Radu Lupu, pentru care numele său va fi etern în conștiința generațiilor de melomani și muzicieni ce vor urma?

Cred că tot ceea ce a lăsat imprimat cu bună știință - nu doar lucrările din concerte care și sunt de asemenea extraordinar de valoroase, ci lucrările de studio pe care le-a realizat și pe care le-a recunoscut... cred că toate acestea înseamnă o mare moștenire pentru viitor, întrucât el își autocenzura și autoselecta fiecare sunet pe care îl lăsa în cele din urmă pentru a fi fixat pe suport. Așa încât, tot ce a lăsat înregistrat este o zestre, aș spune, pentru omenire. Din păcate, nu sunt așa de multe tocmai din această enormă conștiință a responsabilității fiecărui sunet. Era extrem de pretențios cu sine însuși, veșnic nemulțumit, veșnic revoltat asupra faptului că nu-i iese atât de minunat cum ar fi dorit. Dar, în cele din urmă, semna totuși o producție finală fiind doar pe jumătate mulțumit. Pe bună dreptate, un om ca acesta căuta un fel de ideal la care noi nici măcar nu putem aspira. Îmi pare bine însă că au existat lucrurile astea și că totuși și-a pus semnătura finală pe aceste obiecte sonore rămase pentru eternitate. Vor face parte din zestrea majoră a culturii omenirii.