Opera Națională București încheie stagiunea curentă cu „Bucharest Opera Festival”, în cadrul căruia sunt invitate 9 teatre de operă și balet din România și Republica Moldova, printre care și Opera Națională Română din Timișoara. Domnule Cristian Rudic, cât de necesar era în România un festival ca Bucharest Opera Festival?

După tentative mai mult sau mai puțin reușite de a aduna sub o singură umbrelă teatrele muzicale, operele din această țară, iată, prima dată că se și întâmplă și era mai mult decât necesar; mai degrabă pentru faptul că, sigur că noi toți împărțim aceleași idealuri, vorbim de teatrele din respectivele orașe, indiferent dacă suntem sub jurisdicția ministerului sau a autorităților locale, și cred că e foarte binevenită și perioada în care se întâmplă asta. Ne-am dori să poarte o continuitate acest demers și să ne întâlnim cât mai des, dar măcar cu rigurozitatea unei frecvențe de o dată pe an ar fi splendid. Și, da, de data aceasta trebuie să recunoaștem, meritul este exclusiv probabil al domnului Daniel Jinga, căruia îi doresc baftă și succes în tot ceea ce face și, bineînțeles, sub umbrela Ministerului Culturii, domnului Romașcanu, în aceeași măsură.

Opera din Timișoara propune pentru seara de 29 iunie spectacolul „La serva padrona” de Pergolesi, în regia lui Silviu Purcărete. De ce tocmai această producție?

Opera Națională Română din Timișioara a propus mai multe titluri. După mai multe criterii, ne-am hotărât împreună cu conducerea Operei din București la această ultimă producție de operă a Operei Naționale Române din Timișoara, în primul rând datorită echipei - Buhagiar, Mihnea Ignat și, last but not least, marele Silviu Purcărete. Și, până la urmă, la asta se reduce. Când te duci să te lauzi, te lauzi cu ce ai mai bun în casă. Noi, în ultimul timp, am produs evenimente care se încadrează într-un gust contemporan de anvergură internațională a ceea ce ne propunem. Și, iată, unul dintre evenimente este această „farsă care ne zâmbește peste secole”, vorba maestrului Purcărete. Această farsă, în viziunea lui Purcărete, pusă în vremuri grele; în vremuri de pandemie ne-am orientat la „Serva padrona” pentru că are o distribuție mai mică, dar este totuși o terra incognita, noi fiind întotdeauna deficitari în ceea ce privește opera bufă. Iată, actul de naștere poate, măcar unul dintre monumentele care au pus bazele acestui gen ... Și-această farsă chiar e contemporană, chiar e perenă ca și mitul lui „Don Giovanni” și veți vedea că imaginația nețărmurită a lui Silviu Purcărete secondat de Dragoș Buhagiar ... cu siguranță, îi vom oferi canavaua muzicală noi, cei care vom sluji scena, de data aceasta, cea din București.

Ne bucurăm foarte tare că am putut să fim nu puțin altfel decât ceilalți, ci să diversificăm acest program altminteri foarte atractiv al întregului festival.

Ce tip de spectacol este o regie clasică sau una modernă?

Dacă mă întrebați atât de sincer, vă voi spune că nu există montare clasică sau modernă, există teatru bun sau prost. Maestrul Purcărete nu știe să monteze clasic sau modern, știe să monteze doar contemporan. Nu sunt definite granițele acestui clasic sau contemporan. În general, o anumită factură a publicului de operă se sperie când aude de montare modernă. Ce înseamnă montare modernă, ce înseamnă operă modernă?! „Wozzeck” de Alban Berg a fost compus cu peste 100 de ani în urmă. Genialul Enescu scrie un „Oedipe” care este, probabil, muzica mileniului III. Cu siguranță este așa! Hai să revenim pe pământ și să vă spunem ceea ce ne-am propus cu adevărat. Ne-am propus o poveste. În secolul XXI, povestea întotdeauna o spune regizorul; o poveste viva, creativă, o poveste în care să se regăsească cel care stă în sală, majoritatea celor care se găseasc în sală. Și-n acest demers, ne-am gândit că Silviu Purcărete ar fi nimerit să monteze acest spectacol pentru că opera este pentru toți, nu este numai pour les connaisseurs, și acești toți trebuie să plece cu o felie din această splendidă tortă, fiecăruia să-i aducă ceva.

Revenind la clasic sau modern ... este o poveste perenă, montată într-un gust contemporan și îmbrăcată - veți vedea - cu costume chiar dintr-o anumită epocă. Dar, această eternitate a subiectului va fi, sperăm, regăsită și descoperită de public.

Știm că și dumneavoastră personal veți evolua pe scenă în rolul „Vespone”. Cine vi se va alătura?

Narcisa Brumar și George Proca vor cânta rolurile principale. La pupitru va fi Mihnea Ignat. Concertmaestru va fi Ovidiu Adrian Rusu. Suntem toți, cum s-ar zice, ai casei și ne mândrim să-l avem pe marele Buhagiar în echipa noastră permanent.

Cu ce să vă mai seduc?! E o comedie. Până la urmă, e o descrețire a frunții cu, bineînțeles, cu tras din ochi permanent ... marca Silviu Purcărete, marelui Purcărete. 2-3 mari internaționali artiști vor alcătui, veți vedea, acest amalgam, această emoție împărțită între scenă și public, care ne-a lipsit atâta timp ... mă refer acum la blestemul pandemiei.

Ce alte producții interesante se regăsesc în repertoriul curent al Operei Române din Timișoara?

Tradiția noastră în majoritate se bazează pe sacro otocento, sfârșit de secol XIX italian. Majoritatea pieselor Operei Naționale din Timișoara se înscriu în acest repertoriu. Ne mândrim cu piese mai puțin cântate cum este „Adriana Lecouvreur”, moștenite de câtre noi. Avem „Norma”, avem cam tot ce înseamnă Verdi pentru un teatru de dimensiunea noastră - fie vorba de „Aida”, fie vorba de „Bal mascat”, „Trubadurul”, „Nabucco”. Ultimele producții sunt, cum vă spuneam ... am încercat să revenim într-o cheie estetică contemporană - câteodată calofilă, câteodată extrem de frumos de văzut, cum este „Baiadera” noastră cea nouă, cum este „Creațiunile lui Prometeu” - balet, cum este „Carmen” a lui Purcărete, care este, evident, într-o cheie contemporană, în scenografia lui Dragoș Buhagiar. Am fi vrut să-l transportăm la București, dar a fost mult prea imposibil; munca cu copiii e mai anevoioasă, mai ales la sfârșitul unui an școlar. Sigur că pe scenă sunt și copii figuranți, și Corul de copii al Liceului de muzică „Ioan Vidu" din Timișoara. A făcut imposibilă deplasarea acestui „Carmen” la București, de data aceasta, dar ne propunem să defilăm cu el bineînțeles. Iată, ce a produs Timișoara în ultimii ani și cu ceea ce cu adevărat ne lăudăm! Am fost cu „Tosca” acum, recent, la o operă particulară la Belgrad. Noi ne mișcăm cu, sperăm, ce avem mai bun și, până la urmă, tot măria sa publicul hotărăște dacă am avut dreptate sau nu.

Ce pregătiți nou pentru stagiunea viitoare?

Ne-am propus să ieșim din acest flagel al pandemiei, cu masca zâmbitoare a teatrului liric și am găsit de cuviință să programăm la final de octombrie premiera titlului „Bal la Savoy” de Paul Abraham, în tradiția Timișoarei de a avea cele mai importante titluri de operetă prezente și tratate nu precum Cenușăreasa operei. Opereta făcută bine știm că e un gen greu. Se presupune că cei care o fac sunt actori, sunt cântăreți, sunt și dansatori. Acum am ales acest titlu pentru că n-a fost demult și pentru că, mai ales, se potrivește în lumea splendidă a lui Răzvan Mazilu împreună cu Dragoș Buhagiar și, probabil, face puntea dintre operetă și musical, este lumea aceasta a anilor '20-'30 ai secolului XX, această lume dezlănțuită a frumosului, a calofilului, a unei forme de bunăstare spirituală care era aproape obligatorie. Și, de aceea, ne-am gândit să îmbogățim și repertoriul de operetă în sensul acesta. Dar, cum spuneam, pentru că se potrivește în lumea lui Buhagiar și a lui Mazilu atât de bine.

După care, ne gândim la „Boema” în regia lui Silviu Purcărete și, dacă tot sunt atât de indiscret, către final de 2023, în Capitală Culturală, alături de „Boema” maestrului Purcărete ar trebui să ieșim cu „Spărgătorul de nuci”, pentru că ne lipsește și un balet se definește și prin acet monument al repertoriului de balet, „Spărgătorul de nuci”. Iată visele noastre! Să vedem cum ni se vor împlini. Până acum, ni s-au împlinit, chiar dacă am fost nevoiți să le mai amânăm uneori.

În final, cum priviți pe termen lung importanța unui festival ca „Bucharest Opera Festival” în peisajul cultural-muzical din România?

În primul rând, vreau să mă gândesc că nu e vorba doar de peisajul României. E important să fim alături de marea familie a operei mondiale, cu acest festival cu o frecvență anumită. Și e important ca prestigiul acestui festival să ajungă acolo încât să fie de bon ton pentru oricare mare cântăreț, mare regizor sau mare dirijor, mare coregraf sau mare balerin, să fie cuprins în acest, sperăm, de-acum încolo, faimos și prestigios festival.

Cred că este de importanță nu doar națională, ci și internațională. Și faptul că ne adunăm într-o perioadă destul de scurtă de timp aproape toți cei care facem operă, balet și operetă în această țară, facem ca acele idealuri comune să devină și mai comune, să strângem rândurile și să servim acest teatru liric, această minunată invenție de acum aproape jumătate de secol, să îi arătăm importanța în secolul XXI și să demonstrăm și prin aceasta că nu e o piesă de muzeu și un obiect frumos al unor culturi apuse, să-i demonstrăm necesitatea și contemporaneitatea.