În episodul trecut am vorbit despre operă, despre formarea acesteia ca gen şi principalii săi reprezentanţi. Nu putem trece însă mai departe fără a-l pomeni pe unul dintre cei mai prolifici şi de succes compozitori ai vremii, Francesco Cavalli. Spre deosebire de Monteverdi, care îşi construia operele uzând de un număr mare de instrumente, Cavalli a optat pentru orchestre mici, formate din instrumente cu coarde, alegere ce avea la bază, probabil, şi considerente practice. Operele sale au ca trăsături definitorii melodicitatea ariilor, un puternic accent dramatic dar şi elemente de umor grotesc. Dintre cele 33 de creaţii lirice semnate de Cavalli, Il Giasone a fost, se pare, foarte populară, figurând printre cele mai cunoscute şi apreciate lucrări de gen în secolul al XVII-lea.

Apariţia unui nou gen, înrudit cu opera

Frate mai sobru şi mai scorţos al operei, oratoriul împărtăşeşte cu aceasta ansamblurile corale, instrumentale, soliştii, personajele şi ariile, însă rămâne doar un gen de concert, fără componenta teatrală. Diferenţele apar şi la nivel de subiect, fiindcă în oratoriu se preferă, în general, istoriile sacre, multe dintre ele inspirate din Biblie sau din vieţile sfinţilor. Preferinţa pentru oratorii în secolul al XVII-lea i se datorează tot operei şi succesului repurtat de aceasta. Datorită interzicerii de către biserică a spectacolelor de operă pe perioada postului pascal, când credincioşii ar fi trebuit să se concentreze pe apropiata sărbătoare creştină, oratoriul a devenit, astfel, o opţiune ideală pentru iubitorii genului liric. De la mijlocul secolului al XVII-lea au început să apară şi oratorii seculare, pe subiecte ce nu aveau nicio legătură cu religia. Indiferent de natura lor, oratoriile se concentrau însă pe teme importante, serioase, cu greutate. Pentru mulţi teoreticieni, lucrarea "Lupta dintre Tancredi şi Clorinda" se constituie ca un prim exemplu de oratoriu secular.

Noul stile concertato promovat de madrigalele lui Monteverdi se va regăsi mai mult în genul oratoriului decât în cel al operei. Stilul concertato se dezvoltase din polifonia timpurie şi îl mai are ca principal reprezentant, în afară de Monteverdi, şi pe Giovanni Gabrieli. Instrumentele sunt folosite din ce în ce mai intens în cadrul acestui stil printre ale cărui caracteristici figura şi o expresivitate sonoră distinctă pentru fiecare voce, instrument sau grup coral. Aceste trăsături se vor regăsi mai ales în muzica sacră compusă în acea perioadă. Poziţia lui Giacomo Carissimi în cadrul muzicii religioase, în special în genul oratoriului, este aproximativ similară cu cea a lui Francesco Cavalli în istoria operei. Printre contribuţiile sale se numără dezvoltarea recitativului şi înlocuirea madrigalelor concertate cu cantatele camerale. Jephte, cel mai cunoscut oratoriu al său, în care este zugrăvită istoria judecătorului cu acelaşi nume din Vechiul Testament, este primul exemplu din acest gen. Numele de oratoriu vine de la prezentarea sa în Oratorio del Santissimo Crocifisso din Roma.

Un alt important compozitor de oratorii şi muzică sacră a fost Alessandro Scarlatti, tatăl celebrului Domenico Scarlatti şi elev al lui Giacomo Carissimi. Dintre cele peste 30 de oratorii, Sedecia, cu o intrigă mai degrabă politică decât religioasă se apropie, ca structură, mai mult de operă decât de genul oratoriului. Povestea tragică a ultimului rege al Israelului şi a familiei sale, umiliţi de Nabucodonosor l-a inspirat pe Scarlatti, care rămâne, fără îndoială, una dintre cele mai semnificative figuri ale barocului muzical italian. Alături de un număr mare de opere şi oratorii şi peste 600 de cantate, pe subiecte sacre sau profane, autorul italian are şi o serie de motete, din rândul cărora se detaşează Salve regina pentru două voci, viori şi bas continuu. Aici Scarlatti foloseşte câteva elemente muzicale derivate din operele sale - schimbări neaşteptate de armonii, disonanţe, cadenţe, pauze dramatice şi culori vocale care toate împreună contribuie la crearea unei stări de contemplaţie faţă de figura sfântă a Mariei.