Muzica engleză în mâinile unui autor german

Odată cu moartea lui Henry Purcell în 1695, Anglia a resimţit lipsa unui compozitor de calibrul său, care nu putea fi uşor înlocuit. Ironia sorţii a fost ca acest compozitor să nu fie englez, ci german. Când Georg Frideric Händel a venit în Anglia a găsit o viaţă muzicală burgheză înfloritoare, care l-a primit cu braţele deschise. Era, de altfel, o perioadă în care Londra atrăgea, prin bogăţia vieţii sale culturale, o mulţime de interpreţi şi compozitori străini, care se stabileau aici pentru tot restul vieţii. La început, Händel s-a impus prin operele sale italiene dar genul în care va avea o contribuţie mult mai importantă este cel al oratoriului. Aprecierea de care s-a bucurat s-a materializat într-o rentă anuală de 200 de lire oferită de Regina Ana şi a atras, de asemenea, atenţia lui Richard Boyle, al treilea conte de Borlington, un mare iubitor al culturii, numit chiar « Apollo al artelor ». În iulie 1717, când Handel era deja de cinci ani stabilit în Anglia, lucrarea sa «Muzica apelor a fost interpretată de mai multe ori pe Tamisa pentru Regele Goerge şi invitaţii săi.

Pentru jumătate de secol Georg Frideric Händel a fost cel mai important compozitor al Angliei. Interesul său s-a concentrat, preponderent, pe genul scenic, compunând 45 de opere italiene, lucrări care demonstrează un stil rafinat de compoziţie şi o mare profunzime a privirii dramatice. Solida instrucţie în domeniul interpretării, armoniei şi contrapunctului, domenii tradiţionale de educaţie, caracteristice culturii germane, rafinamentul muzical francez prezent în cadrul uverturilor sau în alcătuirea dansurilor suitei, înzestrarea sa specială în ceea ce priveşte prezentarea melodiei, grefată perfect pe structura componistică, în special de factură vocală, caracteristică şcolii italiene şi inflexiunile şcolii engleze sunt câteva dintre aspectele prezente în creaţia lui Händel. Compozitorul va prefera limbajul tonal-polifonic si va acorda prioritate melodiei, fiind creatorul în operele sale a unor arii care au rămas până în prezent în repertoriu, datorită frumuseţii lor. Totodată, Händelva încerca exprimarea prin mijloace muzicale a psihologiei acţiunii, utilizând elemente de dinamică sau timbrul diverselor instrumente.

Spectacolele lirice italiene în impas pe teritoriu englez

Opera italiană începea însă să piardă teren în faţa publicului englez, iar Händel începea să înţeleagă treptat acest adevăr inconfortabil. În 1717 deja compusese Acis şi Galatea, o lucrare considerată de muzicologul Stanley Sadie drept "cea mai importantă operă pastorală compusă vreodată". A fost prima sa lucrare scenică scrisă în limba engleză şi în care Händel s-a concentrat pe subiecte cotidiene şi rurale, incluzând, de asemenea, şi o doză importantă de ironie şi auto-parodie. Colaborarea cu libretistul John Gay, cel care mai târziu va semna unul dintre cele mai importante succese lirice engleze nu este întâmplătoare şi dovedeşte că Händel a încercat să se apropie de gustul publicului englez. Deşi lucrarea a fost un succes, fiind şi în prezent pusă în scenă, a rămas totuşi singulară în ansamblul creaţiei sale.

Odată cu ultima sa operă, Deidamia, în care a investit uriaşe resurse financiare, Händel era pragul ruinei financiare şi ameninţat cu anonimatul, datorită interesului crescând pentru opera italiană, compozitorul a schimbat definitiv direcţia, în favoarea oratoriilor, gen apropiat în care-şi putea folosi în continuare preferinţa pentru muzica dramatică şi-n care, cu ajutorul limbii folosite, engleza, se putea face mai uşor înţeles. Se ştie că una dintre caracteristicile sale era puterea de munca impresionantă. De exemplu, în doar 24 de zile scrie oratoriu Messia, o lucrare impresionată, ca dimensiuni şi cel mai mare succes al său în cadrul acestui gen. Cine n-a auzit în prezent, măcar o dată, faimosul Helleuiah din oratoriul de Messias? Sau celebru marş funebru din Saul, pe care englezii îl preferă azi la ceremoniile funerare, lucrărilor nu mai puţin faimoase, ale lui Beethoven sau Chopin. Şi ce poate fi mai grăitor decât cuvintele pe care maestrul le-a adresat lordului Kinnoull, ce-l felicita pentru succesul repurtat cu Messiah. "Mylord, aş regreta dacă nu aş fi reuşit altceva decât să-mi distrez auditorii: eu doream să-i fac mai buni".

23 ianuarie 1728 a fost o zi nefastă pentru opera italiană din Anglia. Premiera primului spectacol cu The Beggar`s Opera - Opera cerşetorilor a lui John Gay şi Johann Pepuscha avut un succes răsunător, textele satirice şi accesibilitatea melodiilor, făcând această lucrare deosebit de populară în rândul marelui public londonez. Spectacolul liric italian va intra, începând de acum, într-un con de umbră şi toate încercările de resuscitare pe care le vor întreprinde compozitorii se vor dovedi neputincioase. Explicaţia acestui fenomen de ignorare a unui gen altădată atât de iubit este destul de simplă. Subiectele oferite de opera italiană nu mai prezentau interes pentru un public nefamiliarizat cu limba latină sau greacă şi cu temele mitologice de multe ori străine lor. Oamenilor le trebuia ceva actual, cu care să se identifice şi care să ofere o alternativă realistă şi viabilă vieţii tulburate pe care o trăiau. Eroii operelor-baladă erau oameni obişnuiţi, deseori chiar criminali, persoane de la marginea societăţii, cu un limbaj colorat, pestriţ, intercalat de scurte momente muzicale. Nu este de mirare, aşadar, că spectacolul lui John Gay a fost foarte uşor asimilat. Genul, care a avut însă o existenţă efemeră promova, de asemenea, sonorităţile engleze şi o atitudine critică faţă de convenţiile muzicale, sociale şi politice ale vremii.

Alte nume importante în epocă

În acea perioadă, alături de Händel au mai activat şi alţi doi compozitori nativi englezi, Thomas Arne şi William Boyce, a căror creaţie a fost însă umbrită de cea a maestrului de origine germană. Thomas Arne a rămas în amintire mai ales prin celebrul Rule, Britannia, utilizat de Armata engleză dar a mai compuse, de asemenea, 90 de lucrări scenice, o mare parte dintre ele, pierind, din păcate, în incendiul care a distrus în 1808 clădirea Operei Covent Garden din Londra. William Boyce este considerat unul dintre cei mai importanţi autori englezi ai secolului al XVIII-lea, îndeosebi cunoscut pentru muzica sa religioasă, care mai este încă interpretată în cadrul ceremoniilor anglicane de astăzi dar şi pentru cele opt simfonii. În lucrările sale a combinat stilul baroc târziu cu elemente inovatoare ce prefigurau clasicismul. Simfoniile semnate de Boyce erau construite în trei secţiuni şi se apropiau foarte mult ca structură de uverturile lucrărilor scenice. De altfel, multe dintre materialele sonore folosite în simfonii proveneau chiard in operele sale.