O forţă sonoră a secolului XX

Iată-ne la ultimul episod dedicat istoriei muzicale engleze, o perioadă în care s-au afirmat o serie de nume componistice cu adevărat unice pentru întreaga artă sonoră universală. Din rândul acestora nu poate lipsi cel al lui Benjamin Britten, pe care mulţi îl consideră următorul mare compozitor după Henry Purcell. De asemenea, toţi criticii de specialitate sunt de acord că el face parte din topul celor cinci mari autori moderni englezi, în care mai figurează, de asemenea, Edward Elgar, Ralph Vaughan Williams, William Walton şi Michael Tippett. Talentul său componistic s-a manifestat cu forţă în toate genurile muzicale, cu precădere muzica vocală, Britten găsind în vocea umană o sursă de inspiraţie inepuizabilă. Poate că un motiv pentru acest ataşament îl reprezintă şi relaţia sa specială cu tenorul Peter Pears, partenerul său de cursă lungă atât în plan profesional, cât şi în viaţa personală, orientarea sexuală a lui Britten nefiind un secret pentru nimeni. Aceasta ar fi o altă posibilă motivaţie pentru izolarea în care a preferat mereu să trăiască şi pentru accentele întunecate şi pesimiste din muzica sa, atribute care îl apropie din acest punct de vedere de Mahler sau Şotakovici.

Pe tot parcursul creaţiei sale Britten s-a simţit permanent atras de poezie, abilitatea sa de a contopi mesajul textual cu cel al muzicii fiind absolut extraordinară şi generând un efect teatral remarcabil. Deşi profund alergic la muzica lui Ralph Vaughan Williams, care la rândul său îl considera antipatic, şi Britten a fost atras de trecutul britanic, cel legat de figura lui Henry Purcell, de perioada elisabetană şi tudoriană. De aici vine probabil şi preferinţa sa pentru formele baroce, cum ar fi suita sau tema cu variaţiuni. Stilul său compoziţional acordă culorilor timbrale, combinațiilor orchestrale un rol foarte important, limbajul sonor al lui Britten având rădăcini în multe surse, majoritatea britanice, fără a se cantona definitiv în niciuna dintre ele.

Încă de la începutul carierei sale Britten şi-a făcut cunoscute intenţiile de a se detaşa de curentul componistic britanic din jurul său, pe care îl considera insulat şi amatoristic. Admiraţia lui pentru autori ca Mahler, Berg şi Stravinski a fost, de altfel, considerată de unii critici contemporani lui ca nepotrivită pentru un tânăr compozitor englez. În prezent, poziţia lui Britten este foarte solidă. Iar convingerile sale muzicale cosmopolite l-au ajutat să-şi construiască un stil sonor receptat cu entuziasm pe toate scenele internaţionale. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale este, probabil, şi Recviemul de război, un opus prin care Britten şi-a formulat foarte clar convingerile pacifiste, încercând să denunţe public ororile războiului, ale oricărui război. Lucrarea este scrisă special pentru trei solişti, soprana rusă Galina Vishnevskaya, tenorul britanic Peter Pears şi baritonul german Dietrich Fischer-Dieskau - o altă aluzie la cele trei puteri politice şi la importanţa reconcilierii. Versurile combină textele latinei ale Missei defuncţilor cu cele nouă poeme scrise de Wolfred Owen, ucis pe front în timpul primului război mondial, chiar cu o săptămână înainte de armistiţiu.

Un neoclasic al secolului XX pe teritoriul englez

Contemporan cu Britten a fost şi Michael Tippett, un alt nume cu rezonanţă pentru şcoala componistică britanică din secolul XX. Spre deosebire însă de Britten, care de mic a arătat un talent componistic spectaculos, Tippett a fost mult mai reţinut, asta datorită faptului că era foarte autocritic faţă de compoziţiile sale timpurii. Fascinaţia pentru contrapunct şi fugă şi pentru sursele literare europene şi asiatice se va regăsi în lucrările sale de maturitate, care, datorită dificultăţii tehnice, au fost considerate pentru o lungă perioadă de timp foarte greu de interpretat de către solişti şi instrumentişti. Oricum, această reticenţă a fost dublată de cea a autorităţilor şi a societăţii, fiind blamat pentru sustragerea de la înrolare pe timpul celui de-al doilea război mondial. Muzica lui Tippett este însă, în pofida acestor dificultăţi, profund originală şi a oferit o amprentă inconfundabilă, din perspectivă britanică, neoclasicismului de secolul XX.

Alte nume componistice importante în cadrul secolului XX pe teritoriul englez

Ajungem acum la compozitorii contemporani, dintre care se detaşează Harrison Birtwistle, născut în 1934 la Manchester, cu un stil profund modern, complex, influenţat la început de Igor Stravinski şi Olivier Messiaen. Preferinţa sa pentru utilizarea structurilor juxtapuse de blocuri sonore îl apropie de asemenea şi de Edgar Varese. Lucrările sale au fost percepute ca brutale şi violente iar şocul produs de opera sa Punch and Judy a fost considerabil. Preocuparea sa pentru reinventarea miturilor narative şi prezentarea acestora în lumina nudă a contemporaneităţii provoacă stupoare, senzaţie pe care de altfel Birtwistle o caută, nu ca efect facil însă, ci pentru a crea un rezultat intens expresiv. E adevărat că de multe ori muzica sa este aspră, violentă, dar poate fi şi lirică sau contemplatică, chiar în cadrul aceleiaşi lucrări. Oricum ar fi, muzica sa exprimă ceva, comunică un mesaj, fie tragic, depresiv, fie jucăuş şi cald şi este capabilă să reprezinte emoţii umane în moduri foarte diferite şi complexe. În niciun caz nu este o muzică ce te poate lăsa indiferent.

Peter Maxwell Davies este un alt nume a cărui muzică şoca audienţa, dar şi criticii de specialitate, pe la mijlocul anilor `60. Compozitorul, căruia îi place să se joace simultan cu mai multe stiluri muzicale este de asemenea adeptul aşa numitului pătrat magic ca sursă şi determinant al structurii muzicale. Treptat, stilul său a devenit mult mai temperat, renunţând la experimente şi ajungând până la punctul la care colegul său Birtwistle nici nu-l mai consideră un modernist. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale din prima perioadă de creaţie este monodrama Opt cântece pentru un rege nebun pentru bariton şi ansamblu instrumental. Ideea care stă la baza lucrării este inspirată de o cutie muzicală cu care se pare că regele George al III-lea a încercat să-şi înveţe păsările să cânte. În cadrul lucrării, muzicienii sunt de fapt păsările închise în cuşti iar cântăreţul este regele. Nu lipsesc nici câteva trimiteri parodice către recitativul secolului al 18-lea.

Ultimul nume al acestui episod este cel al lui Thomas Ades, născut în 1970 şi comparat deseori cu Benjamin Britten, care la fel ca mai tânărul său compatriot a fost compzitor, pianist şi dirijor. Ades este unul dintre cei mai talentaţi autori britanici contemporani, muzica sa câştigând numerăase distincţii şi premii şi lucrul cel mai important pentru orice compozitor, fiind interpretată constant în sălile de concert. Opera sa, Powder her face, o aluzie la ducesa de Argyll Margaret, a cărei conduită sexuală la mijlocul secolului XX a dat naştere la multe bârfe şi scandaluri în capitala britanică, s-a dovedit un succes, intrând în repertoriile unor instituţii lirice prestigioase de pe teritoriul european. Muzica foloseşte influenţe foarte diverse, de la Alban Berg, Stravinski, Britten, până la Astor Piazzolla.