Frauenlob, întemeietorul primei şcoli a maeştrilor cântăreţi

Tradiţia minnesängerilor, aşa cum menţionam în episodul trecut, a început să se estompeze spre finalul secolului al XIV-lea. Numele celor mai înzestraţi şi apreciaţi dintre ei îi vor influenţa însă decisiv pe maeştrii cântăreţi, aşa numiţii meistersingeri, cei care i-au înlocuit din a doua jumătate a veacului al XV-lea, cu o existenţă, ce-i drept, efemeră. Nu-i putem părăsi însă pe minnesängeri, fără să pomenim două nume importante, cel al lui Konrad din Würzburg şi cel al lui Heinrich von Meissen sau Heinrich Frauenlob, în traducere "Slăvitorul doamnelor", datorită pieselor sale centrate în jurul figurilor feminine. Se pare că Frauenlob a fost cel care a întemeiat prima şcoală a maeştrilor cântăreţi, localizată la Mainz, la începutul secolului al XIV-lea. Deşi se cunosc foarte puţine informaţii despre viaţa lui, se pare că talentul său muzical a cucerit în epocă prin inventivitate. De altfel, Frauenlob realizează şi o semnificatică tranziţie muzicală între stilul lui Walther von der Vogelweide, amintit în episodul trecut şi Oswald von Wolkenstein, cel care se poziţionează deja în germenii Renaşterii.

O artă sonoră în culori

Între 1450 şi 1600 maeştrii cântăreţi puteau fi întâlniţi în majoritatea oraşelor germane. Aceşti muzicieni se considerau continuatorii artei minnesängerilor, deşi regulile lor erau mult mai severe şi mai austere decât cele ale modelelor declarate. Dacă minnesängerii erau, în marea lor majoritate, aristocraţi şi nobili, meistersingerii proveneau din pătura medie sau joasă a societăţii. Unul dintre cei mai cunoscuţi dintre aceştia, asupra căruia ne vom concentra imediat a fost în tinereţe cizmar. Cu tot efortul lor de a continua tradiţia minnesängerilor, arta maeştrilor cântăreţi, încorsetată în cadrul unor reguli rigide, va pierde cu timpul din vitalitate şi creativitate. Treptat, toate aceste legi severe vor duce la stingerea muzicii laice medievale, simplă, dar plină de farmec, ea fiind înlocuită de savanta măiestrie polifonică, care apare în Franţa, Italia, Ţările de Jos şi atinge, apoi, apogeul în Barocul german cu Bach şi Händel. Melodiile erau, în general, lente, greoaie, uneori împodobite cu ornamente, numite Blumen, adică flori. De asemenea, melodiile maeştrilor cântăreţi erau distinse între ele prin diferite epitete: tonul roşu, albastru sau trist.

Înflorirea artei polifonice

Activitatea maeştrilor cântăreţi dovedeşte cât de intensă era viaţa muzicală în rândul burgheziei germane. Nu în multe ţări din acea vreme pătura de mijloc a societăţii avea ocazia să vină într-un contact atât de direct cu arta sonoră. Acest lucru a determinat o cultivare a gustului pentru muzică în rândul tuturor claselor sociale, fapt ce a permis remarcabila evoluţie ulterioară pe teren muzical a autorilor germani. Pe măsură ce arta minnesängerilor şi cea a meistersingerilor se îndrepta către apus, compozitorii de la finalul secolului al XIV-lea îşi căutau alte mijloace de exprimare, unul dintre acestea fiind şi cel polifonic. Printre primii autori care s-au concentrat asupra artei polifonice, este adevărat că într-o manieră nu foarte consistentă, se numără Hermann, Călugărul din Sazburg. Creaţia sa, din rândul căreia s-au păstrat mai ales textele, cuprinde foarte multe cântece cu subiect romantic, un motiv pentru care probabil călugărul a preferat să rămână anonim. Chiar şi aşa, Călugărul din Salzburg a fost unul dintre cei mai prolifici şi mai populari muzicieni germani de pe parcursul secolului al XIV-lea.

Oswald von Wolkenstein, poetul aristocrat controversat

Momentul în care autorii germani au început să fie interesaţi de polifonie a conincis cu cel al apariţiei autorilor străini care erau foarte familiarizaţi cu limbajul polifonic, la curţile sau la capelele germane. În anul 1440 puteau fi întâlniţi la curtea împăratului Friedrich al III-lea două nume flamande ca Johannes Brassart şi Johannes de Sarto. Manuscrisele din acea vreme, printre care Lochamer, scris în secolul al XV-lea, demonstrează gustul muzical german din acea perioadă dar şi influenţele străine altoite pe cântul german. Unul dintre numele care s-a afirmat în acel secol a fost cel al lui Oswald von Wolkenstein, un compozitor de tranziţie şi un artist atipic pentru timpul său. Aristocrat, poet talentat, Oswald n-a ezitat să se implice în problemele politice ce au marcat începutul secolului al XIV-lea, desfăşurând chiar şi o carieră diplomatică. A fost, de asemenea, şi călugăr, dar şi un îndrăgostit perpetuu de femeile frumoase, dovadă numeroasele scandaluri romantice din viaţa sa. Nu se ştie dacă datorită avântului său politic sau al vreunui scandal erotic şi-a pierdut ochiul drept, aşa cum se poate observa din singurul său portret păstrat, cert este că viaţa sa a fost deosebit de aventuroasă, iar clocotul din ea s-a răsfrânt şi în originalitatea muzicii pe care a compus-o. Deşi creaţia sa este în principal monofonă, Wolkenstein a compus şi câteva versuri pentru partiturile polifonice create de alţi compozitori, francezi sau italieni.

Alte nume importante ale vremii

Oswald von Wolkenstein obişnuia, de asemenea, să transcrie lucrările autorilor străini şi chiar să se inspire din ele - în aceea vreme noţiunea dreptului de autor nu exista. La fel a procedat şi Conrad Paumann, organist, interpret la lăută şi compozitor orb din naştere. Neajunsul său nu l-a împiedicat să provoace senzaţie ca interpret, oriunde se ducea. Paumann a transcris lucrări ale lui Du Fay şi ale contemporanilor săi şi le-a integrat repertoriului pentru orgă german. Majoritatea muzicii sale este instrumentală, unele lucrări necesitând chiar o mare virtuozitate.

Un alt compozitor orb, probabil tot din naştere, important, de asemenea, pentru literatura organistică a fost Arnolt Schlick, cel care a introdus în muzica sa tehnici rafinate de cantus firmus, linii melodice independente, uneori chiar în număr de 10 şi folosirea intensivă a imitaţiei. Locul său în istoria timpurie a muzicii pentru orgă din Germania este unul foarte solid, datorită influenţei pe care a exercitat-o atât asupra compozitorilor timpului său, cât şi asupra celor care i-au urmat.

Către o şcoală polifonică germană

Între anii 1450 şi 1550, muzica germană va intra într-o nouă fază, în care limbajul polifonic se va desăvârşi şi rafina. În această perioadă a activat la curtea habsburgică Arnold von Bruck, compozitor franco-flamand, unul dintre cei mai respectaţi autori ai Germaniei primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. Deşi a trăit în mijlocul unei atmosfere religioase protestante, se pare că a rămas credincios convingerilor sale catolice.

Pe la mijlocul secolului al XV-lea se poate vorbi despre prima şcoală polifonică germană, reprezentată de Adam von Fulda, Heinrich Finck şi Paul Hofhaimer. Aceşti trei autori au jucat un rol foarte important în conturarea genului de lied pentru tenor, care consta dintr-o singură linie melodică destinată tenorului, cu acompaniament polifonic. Prin intermediul acestui gen Germania îşi găsea în sfârşit un loc printre ţările din jur, a căror dezvoltare muzicală era foarte avansată. Tot ei au adaptat stilul de compoziţie franco-flamand muzicii seculare şi religioase germane. Dintre aceştia Paul Hofhaimer era un improvizator de excepţie, dar şi un apreciat profesor, cu care au studiat o lungă listă de organişti germani. Deşi era un maestru al muzicii pentru orgă, puţine partituri au supravieţuit. Era consultat de asemenea, deseori pentru construirea şi întreţinerea orgilor.