Se împlinesc în aceste zile 100 de ani de la nasterea unui mare muzician american prin nastere, ulterior englez prin adoptiune, Sir Yehudi Menuhin (22 aprilie 1916-12 martie 1999), a carui viata si activitate au fost profund influentate de personalitatea si arta lui George Enescu (1881-1995). S-au scris mii de pagini despre aceasta relatie cu totul speciala între doi artisti provenind din doua spatii culturale diverse si bine definite, despartiti ca vârsta de 35 de ani, relatie în care discipolul, transformat, cu timpul, în prieten, a ramas alaturi de Maestrul fara de care viata si activitatea sa artistica ar fi fost de neimaginat. Faptele sunt bine cunoscute dar, pentru întregul acestei evocari, am ales totusi doua materiale scrise întru totul edificatoare. Primul este un fragment dintr-un interviu acordat de George Enescu unui reporter din Oradea, Béla Katona, si publicat sub titlul Despre ce se vorbeste în oras în Szabadság, 20.12.1936, p. 11. Traducerea în româna este semnata de Theodor Sugar iar materialul a fost publicat în volumul semnat de muzicologul Laura Manolache în "George Enescu. Interviuri acordate presei românesti", 2 vol. (1988, 1991) editia a II-a, Editura Muzicala, Bucuresti 2005, p. 305-307:

- Aflati ca o calatorie pe mare este cel mai bun prilej pentru a te odihni. De altfel, ma duc cu placere în America. Se face un an de când nu mi-am vazut discipolul preferat.

Aici intervine domnul Cohen, cel care este impresarul lui Enescu de peste trei decenii:

- Rugati-l pe maestru sa va povesteasca întâlnirea lui cu acel baietandru evreu.

Enescu îi zâmbi domnului vârstnic, îmbracat cu severa eleganta, apoi nu se mai lasa rugat.

- Ei, au trecut zece ani, era primavara. Tocmai aveam un concert la Paris cu simfonicul de acolo. Stam în cabina cu Bares (corect Barrère), renumitul dirijor, fumam tigara din pauza, când îsi face aparitia un domn american, însotit de un baietan care tinea o cutie de vioara în mâna. Îmi povesteste, într-o germana stricata, ca a venit de la San Francisco dorind sa perfectioneze cântul copilului. A scos la iveala câteva reviste americane, în care se vedea fotografia copilului alaturi de câteva cronici favorabile. Bares (corect Barrère), a notat deîndata în franceza:

- Ma mir, monsieur Enescu, ca nu v-ati saturat de atâtia copii-minune.

Copilul, se vede treaba, pricepea cât de cât frantuzeste, pentru ca a replicat pe data, cu orgoliu:

- Eu nu vreau sa devin un copil minune ci un artist adevarat.

L-am întrebat, totusi, cum a ajuns la mine. Tatal mi-a raspuns:

- La New York ne-au fost recomandati trei artisti: Ysaÿe, Flesch si domnia voastra. I-am audiat pe primii doi, acum v-am audiat pe dv. Fiul meu vrea sa studieze mai departe cu dv.

Între timp, copilul si-a scos vioara din toc. Eu am cântat la acest concert Concertul în sol minor de Bruch; pauza era pe terminate. Copilul a început sa cânte cadenta din acest concert. La a zecea masura Bares (corect Barrère), l-a întrerupt:

- Sunt de acord sa cânt cu el peste doua saptamâni.

Din nou, tatal fu cel care vorbi:

- Pentru asta nu avem timp. Baiatul meu trebuie sa ia lectii cu maestrul Enescu !

- Da - am spus eu - dar, deocamdata, este imposibil.

- De ce?

- Pentru ca mâine în zori plec spre România. Ma voi ocupa de baiat cu placere la toamna, când ma întorc la Paris. Pâna atunci, daca aveti ceva de comunicat, stau la Sinaia, iata adresa mea.

Se suna déjà. Concertul trebuia continuat. Dimineata am plecat cu expresul Alberg…

Au trecut numai trei zile de odihna la Sinaia; când, într-o dupa amiaza, valetul îmi aduce o carte de vizita. Spre norocul meu, pe cartea de vizita se preciza si domiciliul vizitatorului, care era din San Francisco. Asa ca mi-am adus repede aminte de numele micului cunoscut care ma vizitase la Paris: Yehudi Menuhin.

Timp de sapte ani, a petrecut, în fiecare an, câte o luna la mine. Îi predam ore de vioara în camera mea de hotel de la Bucuresti. Mai târziu, l-am trimis eu însumi la Busch, Kreisler si Flesch, pentru ca nu cumva forta personalitatii mele sa îsi puna amprenta prea puternica pe cea a viitorului artist. Dar mereu, a revenit. Fusese un virtuoz déjà la vârsta de 12 ani; la 15 era déjà un artist matur. Mai încolo, nu prea mai aveam ce vorbi decât despre profunzimile stilului. Cred ca… pot fi mândru de el.

Discipolul preferat de care maestrul Enescu era atât de mândru si care a devenit unul dintre cei mai mari violonisti ai lumii, îsi declara si el, cu fiecare ocazie, dragostea, veneratia si recunostinta fata de profesorul sau. Legatura profesionala a fost dublata de o sincera legatura umana si daca, în textul lui Enescu, se vorbeste despre începutul acestei legaturi, m-am oprit, dintre toate declaratiile si evocarile lui Menuhin, la un text ce marcheaza… sfârsitul.

În Revista Muzica, 1958 nr-ele 10-11, în interviul acordat lui Dan Spataru (pag. 68), Sir Yehudi Menuhin povesteste :

Este o amintire care nu se va sterge niciodata din sufletul meu, o amintire dureroasa fiindca tot ce s-a petrecut între noi atunci a avut aerul unei despartiri între doi oameni pe care nu putea sa îi separe decât moartea.

L-am vazut ultima oara câtva timp înainte de sfârsitul anului 1954, în locuinta sa de la Paris în Rue de Clichy. Era în pat, slabit, dar foarte calm. Numai flacara aprinsa a privirii sale lasa sa se vada ca spiritul nu încetase sa pulseze si nici nu îsi pierduse vioiciunea caracteristica. I-am privit mâinile puternice care dadusera viata atâtor frumuseti minunate dar care acum erau neputincioase si m-am cutremurat.

M-a invitat sa sed lânga dânsul SI NE-AM PRIVIT UN TIMP ÎN TACERE. Nu are importanta ce am vorbit dupa aceea deoarece cuvintele noastre aveau scopul de a ascunde realitatea: Enescu îsi lua ramas bun de la viata. Simteam ca privirea lui încearca parca sa-mi transmita suflul de viata si de energie ce-i mai ramasese si deodata, ca si cum ar fi luat o hotarâre subita, mi-a spus ca doreste sa îmi daruiasca una din viorile sale, un Santa Serafino, pe care cântase pe vremea când învata cu Hellmesberger la Viena. În acelasi timp, m-a rugat sa îi pastrez celelalte viori pâna când îmi va comunica hotarârea sa în privinta lor. Era miscatoare aceasta ezitare de a lua o hotarâre definitiva, ezitare care trada parca o farâma de speranta ca s-ar putea sa nu fie înca nevoie sa se desparta de ele. Dar gestul în sine de a-mi darui o vioara era de ajuns de elocvent: Enescu îsi privea destinul drept în fata si nu se lasa înselat de o slabiciune trecatoare.

Este inutil sa continui, fiindca nu pot sa va descriu atmosfera emotionanta care a dominat mai departe aceasta ultima întrevedere a noastra. As vrea sa ma opresc aici...

Era de la sine înteles ca si dupa disparitia fizica a lui Enescu, Menuhin sa continue sa îi venereze amintirea recunoscând, cu fiecare ocazie, influenta benefica a acestuia asupra carierei sale spectaculoase. Implicarea violonistului israelian, atât cât a fost posibil la momentul istoric respectiv, în cele mai mari si mai importante evenimente muzicale românesti de ampla rezonanta internationala, Festivalul si Concursul International "George Enescu", se concretizeaza ca principala tema de discutie a prezentei scrieri.

La trei ani dupa moartea lui George Enescu (1881-1955), prima editie a Festivalului, dublat de Concurs, a avut deschiderea oficiala în data de 4 septembrie 1958. Printre personalitatile care au participat la aceasta editie inaugurala s-au numarat nume importante ale scenei internationale: David Oistrah, Halina Czerny-Stefanska, Nadia Boulanger, Monique Haas, Iacov Zak sau Claudio Arrau, Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario, Carlo Zecchi si desigur Yehudi Menuhin. În acelasi interviu acordat lui Dan Spataru (Revista Muzica, 1958 nr-ele 10-11, pag. 67), acesta se arata încântat de initiativa statului român de a organiza un astfel de festival de anvergura internationala dublat de un concurs si el, international :

…trebuie sa spun ca sunt adânc miscat de minunata manifestare de admiratie pe care o constituie Concursul si Festivalul international "George Enescu". Este emotionanta aceasta marturie a unei tari întregi, la care s-au alaturat atâtea personalitati marcante ale vietii muzicale mondiale. Pot sa va spun ca, prin prezenta unora dintre aceste personalitati în juriile Concursului si a altora în cadrul concertelor date, prin amploarea si admirabila organizare a întregului eveniment, prin numarul mare si calitatea ridicata a concurentilor, Concursul si Festivalul închinate lui George Enescu s-au ridicat la un nivel artistic care le situeaza printre cele mai reusite manifestari de acest gen, cunoscute de mine. Ma bucura sincer acest lucru si îi felicit din toata inima pe cei care au contribuit la acest mare succes.

Yehudi Menuhin a fost implicat în patru editii ale Festivalului International "George Enescu", în anii 1958, 1973, 1995 si 1998.

În 1958, în 17 septembrie, în Sala mare a Ateneului Român, Yehudi Menuhin a sustinut un recital de vioara solo care a cuprins Partitele nr. 2 si 3 de J. S. Bach si Sonata pentru vioara solo de Bartók si, în Concertul in Re major de Brahms, a fost solistul concertului în din 18 septembrie sustinut de Orchestra Filarmonicii "George Enescu" dirijata de George Georgescu. A fost si seara memorabila în care, la bis, violonistul american a urcat pe scena alaturi de violonistul rus David Oistrah pentru Concertul pentru doua viori de J. S. Bach. Muzicologul Viorel Cosma evoca cu emotie acest eveniment unic:

Eram la Ateneul Român si ma îndreptam împreuna cu criticul Jean-Victor Pandelescu spre cabina maestrului George Georgescu. Acolo veselie mare: mesterul Gogu Georgescu patrona o disputa între Yehudi Menuhin si David Oistrah, care discutau aprins, laudându-si fiecare sonoritatea propriei viori Stradivarius. Ce-ar fi sa împacam Estul cu Vestul în Dublul de Bach? - a întrebat maestrul George Georgescu. Jean-Victor Pandelescu zice: s-ar da o lovitura razboiului rece! Atunci Yehudi Menuhin i-a propus lui Oistrah sa schimbe între ei viorile Stradivarius si sa cânte în seara de 18 septembrie a festivalului celebrul Concert al lui Bach. În seara concertului, batrânul Ateneu era asediat. Tensiune uriasa în sala. Doar Menuhin, Oistrah si Georgescu pareau lipsiti de emotie. Dupa ultimul acord al Dublului de Bach, oferit în afara programului, tacere. Dupa care a izbucnit o furtuna de aplauze. În aceste aplauze, Oistrah se îndreapta catre Menuhin, îl ia în brate si, pur si simplu, sala Ateneului Român a luat foc. Momentul acela nu-l voi putea uita niciodata. (Interviu cu Viorel Cosma realizat de Ecaterina Stan, "Jurnalul Festivalului", nr. 13/18 septembrie 2007, p. 2)

Din cronica publicata de Jean-Victor Pandelescu în Revista Muzica, 1958 nr-ele 10-11, p. 60 sub titlul Violonisti, aflam aprecieri de specialitate referitoare la ambele evolutii ale lui Yehudi Menuhin în aceasta prima editie a Festivalului International "George Enescu":

Yehudi Menuhin a dat, la rândul sau, un recital care a reprezentat una dintre cele mai frumoase si mai importante performante artistice : doua Partite de Bach si Sonata pentru vioara solo de Bartók. (…) Marturisesc ca am ascultat interpretarea lui Menuhin cu un sentiment de reculegere profunda (…).

Prima lucrare interpretata este Partita în Mi major (…) De o deosebita dificultate în ceea ce priveste realizarea sa tehnica, preludiul a fost cântat cu o deplina justete si puritate a tonului si, aparent, fara efort. Dupa senina si oarecum rustica loure cu caracterul ei potolit, interpretul a redat gavota în cea mai adecvata miscare moderata, specifica acestui vechi dans francez. Cele doua menuete prezentate cu o mare distinctie si într-o miscare gratioasa ce evoca un balet de curte, au lasat loc unei fluide bourrée, partita încheindu-se cu vesela giga,când tonul lui Menuhin a aparut de o rara amploare, frumusete si putere.

Sonata pentru vioara solo de Bartók dedicata lui Menuhin însusi, a stârnit un deosebit interes printre auditori. Patosul si întelegerea profunda cu care a redat caracterul popular al lucrarii, ca si bravura înflacarata a executiei ce a culminat în perpetuum-mobile din scherzo-rondo-ul final, i-au atras lui Menuhin ovatii calduroase.

Din Partita pentru vioara solo în re minorvom starui asupra Ciacconei. (...) Sunt bine cunoscute gândurile lui George Enescu despre acest minunat triptic pe care îl reprezinta Ciaccona:... doua tablouri severe la cele doua extremitati si cu o raza divina de soare, la mijloc, care lumineaza totul. Suntem bucurosi sa aratam ca interpretarea lui Manuhin am aflat-o în esenta sa cu totul enesciana. (...) Percepând viata emotionanta care clocoteste între zidurile acestui magnific monument sonor si întelegând maretia sentimentelor profund umane ce stau la temelia lui, interpretul ni le-a restituit cu stralucire si modestie, întocmai ca George Enescu.

Pe marginea participarii solistice a lui Menuhin la Filarmonica GEORGE ENESCU, când sub bagheta maestrului George Georgescu a interpretat Concertul pentru vioara ?i orchestra de Brahms, am dori sa relevam faptul ca acest mare violonist nu-si îngaduie nici o îndepartare de la acea clasica interpretare pe care am cunoscut-o toti cei ce am auzit pe George Enescu sau pe Jacques Thibaud - deci pe linia traditionala amintita (Joachim- Marsick- Enescu si Thibaud) si care s-a facut simtita în impetuozitatea atacului primei miscari, în caldura si reveria aduse în adagio precum si în acel tempo just, asezat, din allegro giocoso. Îndeosebi problema acestuia din urma tempo, luat de catre unii tineri violonisti aproape întotdeauna mai repede, trebuie privita cu multa atentie, caci desfasurarea rapida a miscarii, lipsita de "lestul" necesar, strica linia lucrarii...

De asemenea, în 1958, Yehudi Menuhin a fost si membru în juriul international al Concursului George Enescu, sectiunea vioara, alaturi de George Georgescu - presedinte, Yvonne Astruc (Franta), Sir John Barbirolli (Anglia), Carlo Felice Cillario (Italia), Henri Gagnebin (Elvetia), David Oistrach (URSS), Alexander Plocek (Cehoslovacia), Sasa Popov (Bulgaria) si românii Garabet Avachian, Francisc Balogh, Dimitrie Dinicu si Ion Dumitrescu. Doi câstigatori si-au împarti primul premiu: Semen Snitkovski (URSS) si reprezentantul României, violonistul de scoala clujeana Stefan Ruha.

În anul 1973 Yehudi Menuhin revine la Bucuresti si, în cadrul Festivalului International "George Enescu", sustine din nou un recital cameral si un concert simfonic. Întâmplator, datele în care publicul îl poate aplauda pe violonistul american sunt aceleasi, ca si în 1995: 17 si 18 septembrie. În seara zilei de 17 septembrie, în Sala mare a Ateneului Român, are loc recitalul cameral în care Yehudi o are alaturi pe sora lui, pianista Hephzibah Menuhin. Programul cuprinde Sonata a III-a în la minor "în caracter popular românesc", Sonata nr. 7 op. 30 de Beethoven si Sonata nr. 1 op. 78 de Brahms. În 18 septembrie, alaturi de Orchestra Simfonica a Radioteleviziunii, de dirijorul Iosif Conta si de violonistul Ion Voicu, Yehudi Menuhim apare ca solist în Concertul pentru vioara de Beethoven si, cu semnificatie evidenta, în acelasi Dublu de Bach. Desprindem evocarea acestor doua concerte din cronica pe care acelasi neobosit cronicar Jean-Victor Pandelescu o publica în revista Muzica nr. 10/1973, p. 7 sub titlul "Recital Yehudi-Hephzibah Menuhin; concert Menuhin-Iosif Conta si Orchestra Radioteleviziunii". Ca de fiecare data, comentatorul leaga strâns interpretarea violonistului american de conceptia mentorului sau recunoscut, românul George Enescu, ca si de sentimentele de profunda prietenie si respect ce i-au legat timp de decenii pe cei doi uriasi artisti.

Ultimele concerte ale festivalului au fost marcate de prezenta lui Yehudi Menuhin. Este aproape o jumatate de veac de când Menuhin - unul din cei mai mari violonisti ai lumii - raspândeste pretutindeni buna muzica, asa cum a deprins-o de la celebrul sau înaintas si învatator, George Enescu. Afectiunea si gratitudinea nesfârsita pe care i-o poarta acestuia l-au facut sa nu lipseasca, nici de data aceasta, de la Festivalul care perpetueaza memoria ilustrului nostru muzician. Împreuna cu remarcabila pianista Hephzibah, sora sa (ea însasi eleva a lui George Enescu), Menuhin a dat mai întâi un recital de sonate. Este captivanta si pilduitoare tinuta simpla si modestia plina de gratie cu care se manifesta acesti reputati interpreti. (…)Piesa de rezistenta a recitalului a constituit-o Sonata a III-a in la minor, "în caracter popular românesc", de George Enescu. Pe ambii interpreti i-am aflat atât de bine integrati literei si spiritului enescian încât marturisim ca deseori, închizând ochii, am avut impresia neta ca interpretul era însusi Enescu, asa cum l-am urmarit de-a lungul anilor executând lucrarea, când la pian, când la vioara. De altfel, cuplul Yehudi-Hephzibah a cântat totdeauna cu dragoste si cu deplina convingere Sonata a III-a, atât de exigenta, de dificila, încât s-au identificat de mult cu spiritul si cerintele-i de interpretare. Acesti artisti sunt autentici pastratori ai traditiei în ceea ce priveste chipul de redare a specificului nostru popular, cu cromatismele-i caracteristice, cu melismatica de influenta orientala si acele sferturi si sesimi de ton, notate de Enescu cu atâta meticulozitate. (…) Entuziasmul generat în rândurile ascultatorilor a fost enorm si cei doi mari artisti au repetat, cu bunavoie, partile extreme ale Sonatei.

Recitalul a fost încheiat cu Sonata a VII-a în do minor de Beethoven. Si aici stilul specific beethovenian ne-a aparut filtrat, nu rareori, prin conceptia interpretativa a lui George Enescu, începând cu chipul oarecum sumbru al expunerii temei initiale, când pianista a participat deosebit de eficient cu acordurile sale grave, dând impresia unei înfrigurari dramatice. Adagio a fost redat de violonist cu un sentiment calm si senin, pentru ca Scherzo-ului cei doi interpreti sa-i imprime o alura realmente glumeata, vesela. În sfârsit Finalul (Allegro) a fost redat în chip pasionat, cu o intensa retraire emotionala dar cu acea olimpiana tinuta artistica de la care cei doi mari artisti nu s-au abatut niciodata.

Apoi, în concertul orchestrei simfonice a Radiotelevziunii, dirijat de Iosif Conta, Yehudi Menuhin a cântat Concertul pentru vioara si orchestra de Beethoven. Interpretarea data de solist a fost aceea a unui poet cât si a unui muzician calit în focul nenumaratelor sale aparitii în aceasta vesnic tânara lucrare. Oricine a avut, o data mai mult, de învatat de la Menuhin. (…) … una dintre cele mai placute surprize. Violoni?tii Yehudi Menuhin si Ion Voicu au tinut sa omagieze memoria lui George Enescu interpretând în cele din urma Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach, lucrare pe care marele nostru muzician o pretuia în mod deosebit.

Ultimele doua participari ale lordului Yehudi Menuhin la Festivalul International "George Enescu" vor fi în calitate de dirijor. La 7 septembrie, în Sala AL. I. Cuza din sediul Parlamentului României, muzicianul deschide editia anului 1995 la pupitrul Orchestrei Filarmonicii Regale din Londra cu un program alcatuit din Suita I de Enescu, Concertul în Re major pentru vioara si orchestra de Brahms, solist Liviu Prunaru, si Simfonia I de acelasi compozitor. Muzicologul Petre Codreanu gaseste argumente puternice care par sa fi contat în alegerea repertoriului si a ansamblului simfonic:

Sunt prea cunoscute gândurile lordului Yehudi Menuhin despre Enescu, sentimentele sale, pentru a le relua aici. Ilustrul discipol al marelui muzician român este, la aproape 8 decenii de viata, unul dintre monstrii sacri ai muzicii clasice. Iata cel putin doua motive care justifica programarea sa si a impunatorului ansamblu în fruntea caruia se afla - Royal Philharmonic Orchestra din Londra - în deschiderea celei de a XIII-a editii a Festivalului International "George Enescu". În alcatuirea programului putem deslusi mai multe semnificatii. Debutul cu Suita I enesciana, a carei prima parte reprezinta elogiul melodiei structurate pe fine motive cu parfum folcloric, este, neîndoielnic, emblematic. Concertul pentru vioara de Brahms, care i l-a revelat pe Enescu adolescentului Menuhin, a fost încredintat (cu nostalgii banuite sau subîntelese) tânarului Liviu Prunaru. În fine, Simfonia I de Brahms, cunoscuta de Enescu din sursa directa si transmisa ca atare lui Menuhin. (1995, Muzica nr. 3/1995)

Ultimul an în care numele Yehudi Menuhin mai este legat de Festivalul International "George Enescu" este 1998 când, la 11 septembrie, în Sala Palatului alaturi de Orchestra Festivalului din Budapesta, dirijorul Yehudi Menuhin prezinta Suita a II-a de George Enescu, Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra de Bartók, cu Peter Frankl ca solist, si Concertul pentru orchestra de coarde de acelasi compozitor.

Am lasat cu buna stiinta la sfârsit un aspect cu totul special al relatiei muzicianului american cu cel mai important festival muzical românesc ce poarta numele marelui sau mentor si prieten George Enescu. În anul 1991 organizatorii anunta prin vocea directorului de atunci al festivalului, Ludovic Spiess, si cu sustinerea ministrului de atunci al culturii, Andrei Plesu, ca îi propun lordului Yehudi Menuhin primul titlu de director onorific din istoria Festivalului. Din pacate refuzul muzicianului este ferm în trena "Mineriadei" din 13-15 iunie 1990! La 20 iunie 1990, dna Vera Lamport, secretara personala a lui Yehudi Menuhin, comunica într-o scrisoare oficiala adresata Ministrului culturii, imposibilitatea maestrului de a participa la editia din luna septembrie a Festivalului.

Scrisoarea personala de refuz semnata Yehudi Menuhin (datata Londra, 23 iulie, 1990) si adresata dlui Mihai Constantinescu, se încheie cu cuvintele:

I am anxiously awaiting the day when a Romanian Gouvernement will win the trust of the world. /A?tept cu nerabdare ziua când un guvern al României o sa (re)câstige încrederea lumii.

Au mai trecut ani pâna în 1998, când acelasi Sir Yehudi Menuhin - alaturi de directorul artistic, dirijorul Lawrence Foster - va inaugura totusi seria presedintilor de onoare ai Festivalului International "George Enescu". Este o pozitie ce aduce evenimentului românesc un consistent plus de prestigiu international. Traditia se construieste greu, de abia în 2001 compozitorul Roman Vlad se alatura, ca presedinte de onoare, directorului artistic Cristian Mandeal iar în 2003, alaturi de acelasi director artistic Cristian Mandeal, se afla, ca presedinte de onoare, directorul Operei de Stat din Viena, Ioan Holender. Începând din 2005, devenit director artistic, domnul Holender va renunta, timp de sase editii la un coechipier pe pozitia de presedinte de onoare. Pentru editia din anul 2017, Festivalul a anuntat deja numele dirijorului Vladimir Jurowski, în calitate de director artistic, alaturi de care se va afla un minunat presedinte de onoare în persoana maestrului Zubin Mehta.

De-a lungul timpului, prestanta muzicianului Yehudi Menuhin a ajutat mult în consolidarea si impunerea Festivalului si Concursului "George Enescu" pe plan international, la cel mai înalt nivel. Referindu-se la profesorul sau iubit si respectat, violonistul american afirma ca: "era ineluctabil si perfect logic ca veneratia mea fara margini fata de el trebuia sa câstige, într-o zi, grija si protectia sa" (Cosma, Viorel, eseul "Enescu, Menuhin si România". Bucuresti, iulie 2009). Iar cel care a devenit "discipolul preferat" nu a ezitat ca si dupa moartea maestrului, sa îi cultive cu aceeasi veneratie fara de margini memoria si mostenirea muzicala, iar Festivalul si Concursul Internation